Nu mai fusesem la un meci al Oțelului de la acea partidă de poveste, din 2011, cu Timișoara, pe teren propriu, cînd gălățenii au cîștigat primul și probabil ultimul titlu de campioană, cît timp va exista această echipă de fotbal. Așa că astăzi, la meciul cu U Cluj, cînd am pășit din nou pe arena insalubră din Țiglina, am crezut că o să găsesc multe lucruri schimbate în bine. Aiurea. În afară de rampa pentru persoane cu handicap, care nu exista în 2011 (sau cel puțin nu am văzut-o eu atunci), am dat peste aceleași mizerie, peste aceiași agenți de pază aroganți și aceleași condiții aberante impuse publicului spectator. De pildă, nu se poate ca organizatorii de la Oțelul să pună doar un singur chioșc cu apă și băuturi răcoritoare (căci nu ai voie pe stadion cu apă din afară, din cauză că ai putea să arunci cu pet-urile în teren) la sute de oameni. În pauza meciului se formase o coadă consistentă la apă, căci afară, la ora 16.45, cînd s-a terminat prima repriză era o căldură de ți se topea ceara din urechi.
Obișnuit cu vremurile în care Oțelul juca cu casa închisă, am parcat mașina mai departe de stadion, ca să fiu sigur că prind loc de parcare. Cînd am ajuns la arenă, evident, am constatat că puteam să găsesc lejer un loc unde să las mașina, căci aglomerația aia mare la meciurile Oțelului a murit de mult. Astăzi, la ultimul meci disputat de Oțelul Galați pe teren propriu în Liga I, nu cred să fi fost mai mult de 4.000 de spectatori. Hai, 5.000, dacă punem la socoteală și jandarmii.
Pe stadion e ca la piață: nu ai cum să mulțumești pe toată lumea
În tribune, atmosfera a fost relaxată. Suporterii era deja împăcați cu faptul că Oțelul va juca la anul în Liga 2, pentru că acest lucru fusese consfințit încă de acum 2 etape. Meciul în sine a fost slab, chiar că de Liga 2, atîta vreme cît și adversarii (U Cluj) vor evolua din toamnă tot în liga secundă. Noroc cu spectatorii care, cu glumele lor (de peluză, evident), au făcut ca priveghiul Oțelului să pară un soi de botez. În tribune se simțea o bucurie sinceră, a unor oameni care iubesc fotbalul și echipa Oțelul, dar care nu fac un capăt de țară din cauză că trupa lor favorită se duce să stea un an la bulău, printre buruienile din fotbalul românesc. Să joci un an de zile la ora 11.00, cînd nu vine naiba la stadion, nu e un lucru tocmai plăcut.
Nu știu ce a avut Laurențiu Iorga astăzi, dar a jucat atît de prost încît lumea a început să caeră schimbarea lui încă din minutul 25. O preluare ca lumea nu a reușit Iorga, cel pe care îl vedeam prin oraș la volanul unui BMW vișiniu de 70.000 de euro. La pauză, antrenorul Florin Marin l-a schimbat pe Iorga, iar spectatorii au răsuflat ușurați: “În sfîrșit, jucăm și noi în 11”. La doi metri de mine stătea un nene care avea ceva cu unul Popescu, care joacă la Oțelul. Nu, nenea ăsta nu era beat (sau, mă rog, nu era atît de beat), dar cum greșea cineva de la Oțelul o pasă, el sărea imediat ca ars: “Băi, Popescu, ești prost, mă?!”. Culmea este că acest Popescu chiar a evoluat binișor, dar dacă omul avea pata pusă pe acesta, puteai să îi zici ceva? În ultimele minute, un jucător de la Oțelul (nu i-am reținut numele) a vrut să degajeze o minge, însă cred că a lovit cu piciorul cu care se urcă în tramvai, atît de aiurea s-a dus mingea. “Băăă, ai dat cu crosa, lasă-te de fotbal!”. Ce vreți, pe stadion e ca la piață: nu poți și nu ai cum să împaci pe toată lumea.Tot timpul se va găsi cineva care să te înjure, să te ia la mișto. Ca prin minune, însă, dacă la final scorul este favorabil echipei favorite, toate supărările se șterg într-o clipă. Așa cum a fost cazul astăzi, cînd Oțelul a cîștigat cu 2-1 în fața celor de la U Cluj, ambele echipe plecînd apoi de mînuță pentru a face cel puțin un an de penitență în Liga 2. Hai eliberare!
