După ani și ani, vorba celor de la Compact, m-am apucat să fac un om de zăpadă. Eu credeam că treaba asta, adică să faci un om de zăpadă, e ca mersul pe bicicletă: nu se uită niciodată. O laie: e greu tare de tot, fraților, atunci cînd nu ai antrenament.
Ca și voi, am văzut și eu destui oameni de zăpadă urîți la viața mea. Bă, dar urîți cu spume, de îți venea să le tragi un bocanc în morcovul ăla pus în dreptul nasului. Ba nu, mai degrabă îți venea să le smulgi morcovul de pe meclă și să li-l vîri în cur. Scuze, am uitat că oamenii de zăpadă nu au cur. În sfîrșit, înțelegeți voi ideea.
Nu vreau să mă laud, dar cred că astăzi am făcut cel mai frumos om de zăpadă din cîți am văzut eu la viața mea (vezi foto). Evident, sînt subiectiv. Ați văzut vreodată vreun om care să nu își laude puiul, fie el și de zăpadă? Dar trag acum aer în piept și încerc să mă detașez de mica dar măreața mea operă de artă. Priviți, vă rog, cît de expresiv este acest om de zăpadă. Zîmbetul său are un soi de tristețe convulsivă. Omu’ este atît de misterios încît nu știi dacă se duce la nuntă sau vine de la priveghi.
Mr. Snowman Galati. Bă, să nu uiți niciodată că datorită mie ești cine ești!
-->