După înfrîngerea din Bosnia (scor 1-2) toată lumea se ia de Răzvan Lucescu, ca și cum “băiatul lui tata” ar fi antrenor de fotbal. Niciodată un fost portar, și mediocru pe deasupra, nu a reușit să se impună ca antrenor la o echipă de club, darămite la o echipă națională. Exemplul Dino Zoff, un fost mare portar, care a îngropat nationala Italiei în mai puțin de 10 meciuri, stă mărturie în acest sens. Răzvan este rușinea familiei Lucescu, din punctul meu de vedere. Este ca și cum tatăl e laureat al Premiului Nobel pentru Matematică, iar fecior-su, care îi poartă numele, habar nu are să rezolve o ecuație de gradul 1 cu două necunoscute.
Dar, cum ziceam, nu Răzvan Lucescu este buba. Din punctul meu de vedere, nici mama lu’ Mourinho nu ar putea califica naționala României la un turneu final (europene, mondiale) în următorii 30 de ani. Factorul uman, baza genetică a fotbalistului român, este cel care ne trage la fund de vreo 15 ani încoace. Uitați-vă numai. Chivu se accidentează la fiecare adiere de vînt, de zici că-i crescut cu lapte de cuc și salată de zarzăre. Mutu aleargă, dar fuge de parcă ar fi un maratonist fără cap, neavînd nici o idee de joc, nici o sclipire de moment. Fundașii, gen Tamaș sau Raț, sînt greoi, abia dacă pot face un sprint pe o distanță de 10 metri.
Dacă a ajuns să te bată o națiune care are locuitori cam cît un București mai mare (4,3 milioane de locuitori), înseamnă că ești mai mic decît făceau dușmanii mișto de tine. Nu ai cum să iei bătaie de la un oraș (căci țară nu pot să-i spun) ca Bosnia, mai ales după ce ai condus la pauză. Acest lucru se poate întîmpla doar dacă tu te numești România. O ţară în care tinerii care fac sport obosesc după o tură de stadion, care se pierd psihic dacă încasează două goluri în trei minute şi care, în general, intră pe teren doar pentru a fi văzuţi la televizor, nu pentru a cîştiga meciul.
