Îi poţi număra pe un singur deget pe românii care au răzbătut şi dincolo de mizeria numită “presă” din ţara asta. Ne putem da seama cît de mare a fost sau este un român abia atunci cînd el îi face pe unii aflaţi la mii de kilometri depărtare să se oprească pentru o secundă şi să-i cinstească memoria, să-şi scoată pălăria în faţa lui. Cred că de la mondialul de fotbal din ’94, cînd Hagi a înnebunit America cu golurile lui, nu a mai apărut numele vreunui român într-un cotidian de anvergură, aşa cum este New York Times. Sau poate că au mai apărut cazuri de români, da’ ăştia s-au bucurat de faimă după ce au violat, au jefuit sau au ucis. În rest, România nu există, nu contează, e zero barat.
Moartea maestrului Gheorghe Dinică i-a determinat pe cei de la New York Times să publice un articol consistent (click aici) în care au deplîns dispariţia “celui mai cunoscut actor român”. Este încă o palmă pe care maestrul Gheorghe Dinică o dă (de data asta post mortem) jigodiilor care l-au aruncat în uitare vreme de mulţi ani, pînă cînd regizorul Nae Caranfil i-a redat strălucirea în “Filantropica”, în 2002. După care s-au năpustit şi nesuferiţii de la ProTV să-l distribuie în telenovele de prost gust, profitînd de faptul că maestrul Dinică era disperat să joace orice, numai să-şi facă meseria, să simtă respiraţia publicului.
