Abia acum am înţeles cum reuşeşte Tudor Chirilă să fie idolul adolescentelor frigide şi nesatisfăcute.
Nu ştiu dacă cel care mi-a trimis textul cu pricina e vreun fan înfocat sau vreo piţipoancă din Dorobanţi căreia i-a eşuat hermeneutica, dar lectura merită.
Să facem o analiză, cum altfel decît sumară, a primelor propoziţii. Citez: “pizda femeii de Dorobanţi nu cunoaşte decît frecarea. Ea nu e parte din Fiinţa femeii.” Profund, ce mai! Mi se pare normal ca la vîrsta lui homo limbărescu să fie bîntuit de o grămadă de probleme metapizdice.
Se pare că după Chirilă cunoaşterea e tratată mai mult a posteriori, decît apriori. Deşi e fan Leibnitz, Chirilă tratează problema fiinţială a femeii uşor heideggerian. Asta pînă la cunnilingus, dacă pot exprima aşa eufemistic acest adevăr irefutabil. Şi mai interesantă mi se pare definirea comprehensivă a uitării de sine. Dragi adolescente e simplu. Un bărbat care uită de sine poate fi lejer recunoscut după “fierbinţeala limbii”.
Rămîne totuşi o întrebare fundamentală: dacă fiinţial pizda (trebuia oare să scriu cu P mare?) nu face parte din Fiinţa femeii, cum dracu îi mai dă limbi Tudor Chirilă? Metafizic, normal!
