Băncile sînt mai rău ca evreii. Sînt evrei instituţionalizaţi. Şi cînd spun asta, să nu mă înţelegeţi greşit, nu am nimic cu evreii. Dimpotrivă evreii măcar făceau, mă rog unii încă mai fac, camătă cinstită. Mai negociau, nu-ţi băgau direct mîna în portofel. În schimb, băncile îţi bagă mîna în card din orice poziţie. Te fură legal. Te obligă să-ţi iei salariul pe card, cică aşa ar fi civilizat, şi apoi te ghebăresc cu comisioane. Dacă ai mai mulţi bani şi îi ţii în bancă, alte comisioane. De ridicare, de depunere, de draci, de laci. Dacă vrei să trimiţi bani prin intermediul băncilor… Jaf la drumul mare. Nu mai vorbesc de dobînzi, care la băncile ce funcţionează în România sînt pur şi simplu nesimţit de mari.
Dar cel mai mult mă enervează aroganţa băncilor. Nu e de ajuns că dacă faci un împrumut devii sclavul lor pe zeci de ani, băncile vor să te umilească. Te obligă să stai la cozi pe banii tăi. Se comportă cu tine de parcă nu te-au jecmănit suficient.
Banca Comercială Română nu face excepţie de la regulă. Am apelat la ei pentru că trebuia să încasez un CEC. Sumă mică, 100 de dolari. Angajata îmi explică că trebuie să facă o cerere la Bucureşti şi că durează între 30 şi 90 de zile lucrătoare. Rămîn uluit. Politicoasă, doamna îmi spune că e posibil să-mi ridic banii într-o lună de zile. Deh, bunăvoinţa băncii. Îmi cere 70 de mii de acte, completează o tonă de hîrtii şi-mi spune să revin peste o lună. Revin. Îmi zice că nu se pupă nu ştiu ce adrese şi că Bucureştiul a respins cererea. Facem alta. Altă lună. Ajung azi la bancă în speranţa că îmi voi ridica totuşi banii.
Atmosfera e una de şantier în lucru. De pe acoperiş se propagă un zgomot infernal. Cineva sparge ceva la greu cu picamerul. Din cele vreo douăzeci de birouri doar vreo cinci sînt ocupate. La două sînt clienţi, iar restul de angajate se dau ocupate, se fac că se uită prin acte. În faţa mea la juma de metru o duduie plictisită rău. Mai că nu croşetează cuvinte pe calculator. Se mişcă lasciv, în marşalier. Nu face nimic, dar pare continuu preocupată de ceva. Dar cel mai important, nu priveşte niciodată către clienţii care aşteaptă ca fraierii să fie băgaţi în seamă. Că doar de asta plătesc comisioane. O doare în mărirea de salariu de tot şi de toate. Vine la ea o colegă de pe la alt ghişeu. Are telefonul mobil şi pachetul de ţigări în mînă. Îi spune ceva la ureche. Ca la un semn, becerista plictisită îşi scoate telefonul de la încărcat, îşi ia pachetul de ţigări, abil mascat în portofel şi pleacă împreună cu colega ei. Trece cu nesimţire chiar pe lîngă noi, fraierii de clienţi care aşteptam să ne rezolve problemele.
Am aşteptat jumătate de oră. Cînd să-mi ridic banii vine la mine gardianul băncii şi mă întreabă dacă am făcut poze. Adică, deşi nimeni n-a avut ochi pentru mine jumătate de oră, s-a găsit cineva bănuitor care să creadă că fac poze. În realitate, am scos de cîteva ori telefonul să mă uit la ceas. Îi spun gardianului că nu am făcut şi-l rog să mă lase în pace.
Dar, ca orice gardian de bancă trebuie să-şi justifice şi el existenţa. Îmi spune clar că dacă nu îi dau telefonul să vadă dacă am făcut poze nu mă lasă să plec. Mă ameninţă că o să cheme paza şi mă asigură că mă duce la Poliţie dacă refuz.
Eu îi explic că telefonul meu e propietate personală şi deci nu mă poate obliga. În scurt timp apar gorilele de la nu ştiu ce firmă de securitate (nu le fac reclamă gratuit) care-mi dau clar de înţeles că au mulţi muşchi şi un IQ subunitar. Ameninţat, cedez şi le arăt telefonul. Se conving că nu am făcut poze şi, în loc să-şi ceară scuze sau ceva de genu, îmi dau de înţeles că am noroc, ba chiar îmi sugerează să termin cu prostiile de tipul: “eu sînt un client al băncii iar voi m-aţi obligat să vă arăt ce am în telefon, care este propietatea mea”.
Am urcat la etaj să aflăm cine mă văzuse că am făcut poze. Nimic. Angajaţii o dădeau din colţ în colţ. Cei de la pază, între timp mai veniseră doi, erau patru în total, nu ştiau nici ei ce să zică. Nervos, i-am spus unei angajate că BCR a avut un comportament necivilizat faţă de mine şi că ar fi cazul să primesc nişte scuze. Răspunsul a fost unul halucinant: “dacă vreţi scuze de la noi faceţi o cerere”.
Tare, nu?
