Numai mîine nu-i poimîine, şi în 26 ianuarie 2018 ne vom trezi că unii vor aniversa 100 de ani de la naşterea Întîiului Fiu al ţării, Nicolae Ceauşescu. Moment de înălţătoare emoţii, pe care mulţi dintre nostalgicii de ieri şi de azi nu-l vor mai apuca. Dar să nu ne grăbim să tragem concluzii optimiste, pentru că numărul oamenilor muncii care îl regretă pe Nicolae Ceauşescu este destul de însemnat. Astăzi ei vor fi filmaţi de televiziuni cum jelesc la mormîntul to’ar’şului din Cimitirul Ghencea şi cum vor depăna amintiri din vremurile bune ale vieţii lor.
Unde dracu mai prind ei regim ca al răposatului, care să le dea casă şi serviciu? Păi, dacă pînă şi tovarăşul Iliescu, cel în care mulţi oameni ai muncii socialiste şi-au investit speranţele, s-a pus pe închis întreprinderi, e clar că nimeni nu va reuşi să ducă mai departe ideile conducătorului iubit.
Epoca Ceauşescu a fost una a paradoxurilor. Ca orice regim dictatorial, de altfel. Deşi magazinele erau goale, iar lumea se văita că nu are ce mînca, în frigiderele românilor găseai cabanos, pulpe de pui, carne de porc etc. Nu tot timpul, dar găseai. Cum aşa? Simplu: fiecare se descurca.
Asta a creat Ceauşescu: o naţiune de descurcăreţi, de indivizi capabili să dribleze sistemul! Descurcăreţii de astăzi s-au şcolit în fentarea sistemului, pe vremea lui Ceauşescu. La rîndul lor, şi-au învăţat copiii cum să se descurce. Alt paradox: deşi planul în întreprinderi nu se făcea, ceea ce însemna bani tăiaţi din leafă, oamenii muncii îşi permiteau să meargă atît la mare, cît şi la munte în concediu, dimpreună cu familionul.
Cel mai rău lucru pe care l-a făcut regimul ceauşisto-comunist este că a creat o naţiune de leneşi. De puturoşi, care aşteaptă ca statul să le dea ceva. O casă, un serviciu, un bilet în tabără, orice, numai gratis să fie. Zicala “Timpul trece, leafa merge!” a fost brevetată înainte de ’89, dar abia în “democraţie” a făcut carieră, fiind urmată cu sfinţenie de noii oameni ai muncii.
Dragi tovarăşi şi pretini
-->