Diarofania, ca să fiu ironic și insultător, e cam tot ce-i poate căca mintea (nivelată de opulență) unui taliban ortodox, în cazul de față Claudiu Bălan.
Dar se pare că mesajul ăsta e lipicios printre ultrașii ortodocși. Băiatul ăsta cu pretenții de creștin ortodox a publicat un articol în Ortodoxia tinerilor, cu titlul: “Dumnezeu nu poate îngădui la nesfîrșit batjocorirea aproapelui ca distracție de zi cu zi. Eu nu sînt Charlie.”.
Înainte să vă explic de la ce m-am luat, vreau să clarific că și eu am senzația că toată treaba asta cu “Je suis Charlie” riscă, dacă nu chiar a făcut-o deja, să politizeze/manelizeze sau cel puțin subțieze un mesaj destul de profund, ce-ar reieși din susbstratul (ca să nu zic subtextul sau subcaricatura) atentatelor de la Paris, ce au luat în cătarea kalashnikoavelor săptămînalul de satiră Charlie Hebdo.
Revenind la creștinul de serviciu Claudiu Bălan (habar n-am cine e, i-am citit/găsit textul pe facebook). În esență sau mai bine spus în intransigență (cu parul blîndeții cum ar veni), Bălan comunică tinerilor ortodocși că “marii” caricaturiști au primit ce-au semănat, ba chiar mai mult, că ceea ce li s-a întîmplat este un soi de pedeapsă divină. Marea lor vină e că au satirizat (ironizat, aruncat cu noroi, lezat, etc.) sentimentele religioase. Atît ale musulmanilor, dar hai că peste asta ar cam fi trecut cu vederea că parcă nu e așa grav, dar mai ales ale sfintei treimi creștine și pentru asta au primit ce-au meritat.
Și cam aici se oprește, în mintea creață a ultrasului ortodox, toată povestea asta cu libertatea în general și libertatea de exprimare în mod special.
Concluziile unui terorist ortodox despre atentatul de la Paris
Creștinește vorbind, băiatul ăsta spune negru pe alb că oricine e diferit și înțelege să creadă sau să se manifetse altfel, adică nerespectînd reperele morale sau valorile creștine merită să fie împușcat. La fel ca mafioții și totul trebuie interpretat ca o pedeapsă dată de un Dumnezeau care n-a mai răbdat blasfemiile din fișa postului.
“Atentatul de la Paris e un rău îngăduit de Dumnezeu, pentru a pune stop unui rău și mai mare care era în curs. Franța cea deschizătoare de drumuri, Franța cea care prima l-a batjocorit pe Dumnezeu în Europa, să se pocăiască și să-și aducă aminte de Dumnezeu. Franța cea fără frică de Dumnezeu să nu-și asmută dinții față de musulmani, care din instinct își protejează credința, fără de care știu că sunt morți. Franța să-și asmută exigența față de propria societate din care Dumnezeu a fost dat afară.”
Așadar băieții aia cu cagule (niște idioți care au greșit intrarea în redacție, fie vorba între noi) au tras așa din instinct ca să-și apere credința. Nu ei sînt problema, nu? Ce dacă răspunzi cu gloanțe la cuvinte, e doar așa, puțin disproporționat.
“A fi solidar cu redacția Charlie Hebdo este ca și cum ai fi solidar cu un club de mafioți care au primit o bombă și au murit câțiva dintre ei. Sunt solidar cu familiile îndoliate. Sunt solidar cu cei care au murit și Dumnezeu să le ierte toată greșeala cea de voie și cea fără de voie. Dar nu pot fi solidar cu o companie care are ca scop zilnic batjocorirea unor oameni pentru a aduce zâmbetul demonic pe buzele altora. Asta este învrăjbire, este cultivarea urii de oameni, care iată în ce s-a concretizat după atâția ani: ucidere de oameni. Vorba aceea: semeni vânt, culegi furtună! Ură și dispreț a semănat redacția Charlie Hebdo, ură și dispreț a cules.”
Deci zi-i așa măi creștine, ziariștii mai răi ca mafioții, ai? Dar la povestea cu aproapele, cu Dumnezeul iubirii, nu al răzbunării (aia era în Vechiul testament) unde fusei, bre, tinere ortodox?
În fine și pentru că textele de genul ăsta nu se pot încheia fără o concluzie cu pretenții înțelept – exhaustive, vă ofer și o ultimă monstră de eferverscență creștină.
“Tragedia aceasta este o lecție dură de trezire pentru toată presa europeană, inclusiv pentru cea din țară, să nu mai permită blasfemiile, batjocorirea simbolurilor și a simțămintelor religioase în numele unei pretinse libertăți de exprimare, care iată unde duce.”
Eu unul sînt de acord cu dreptul fiecăruia de a se îndoctrina după cum preferă. Doar că înainte să fandăm în concluzii de genul ăsta ar fi bine să mai citim cîteva capitole din istoria Bisericii Catolice, secolele XII, XIII, capitolul Inchiziție. Și după aia putem să dăm și cu tunul.
No comment!
Partajează
