Acum cîteva ore, am trăit o fază super-tare. Imaginați-vă următoarea situație.
O sală de așteptare la o clinică particulară. Nu e foarte aglomerat. Se intra pe bază de programare, așa că lumea așteapta civilizat să-i vină rîndul. La un moment dat se deschide ușa de la un cabinet. Un doctor, așa între două vîrste (n.a. mai curînd spre a doua) scoate capul și întreabă: ”la neuro?”.
Nimeni nu răspunde. În sală așteptau în tăcere cîteva persoane, printre care și un bătrînel. ”Dumneavoastră?”, insistă doctorul, parcă frustrat că nu are niciun pacient. ”Nu, nu”, răspunde politicos și în același timp uimit bătrînelul. Deloc convins, doctorul îl privește pieziș și-i spune: ”după cum vă văd eu, eu cred că da!”. După care, fără o altă explicație, bagă capul la loc și închide ușa, lăsîndu-l pe bătrînel cu circumvoluțiunea umflată.
