Mai înainte de tot și de toate Sergiu Tofan a fost profesor. Un destin care a ființat zbătîndu-se asimptotic între filosofie și teologie. De la el, mii de studenți au învățat ce vroia să zică Platon cum că mirarea ar fi prima atitudine filosofică, au călătorit ”de la arhaic la liturgic” și au înțeles de ce are sens să-l mai citim pe Heidegger.
Totuși, a spune despre Sergiu Tofan doar că a fost profesor, e prea puțin. A fost istoric, scriitor, monarhist, liberal. Vorbea și citea scriituri originale în latină și greaca veche. A fost un în-bisericit (în cel mai bun sens al cuvîntului, adică în sensul unei cufundări în splendoarea duhovnicească a literaturii patristice, cum îi plăcea să spună). A făcut și puțină politică despre care credea că este (n.a. într-un plan ideal) cea mai nobilă îndeletnicire a omului, după vorbirea cu Dumnezeu.
Îmi aduc aminte că era mereu înconjurat de cărți. N-am să pot uita niciodată că atunci cînd l-am cunoscut prima dată (n.a. se întîmpla prin 1996, înainte de a-i fi student), avea o bibliotecă absolut fascinantă pe care o dotase cu o scară aferentă pentru a avea acces la rafturile de sus. Harul său era că vorbea de gnoseologii, epistemologii, meontologii, metafizici, patristici și alte chichițe existențiale de-ar fi priceput și tușa Geta, care vinde zarzavaturi în piață. În fapt, cărțile erau pentru Sergiu Tofan plămînii fără de care nu putea respira ființial. Nu pot să uit că printre studenți circula o glumiță cum că Tofan avea atît de multe cărți încît ajunsese să-nghesuie cîteva în dulăpiorul de la baie.
Sergiu Tofan a murit azi dimineață. Dumnezeu să vă ierte, domnule profesor!
Prof. Univ. dr. Sergiu Tofan a predat cursurile de ”Filozofie Antică şi Medievală”, ”Filozofie Românească” şi ”Filozofie Politică”, în cadrul Catedrei de Sociologie-Filozofie a Universităţii de stat ”Dunărea de Jos” din Galaţi.
În 1995 şi-a luat doctoratul în filozofie cu teza ”Origen – paradigma raportului dialogal între filozofie şi teologie”, publicată în 2003 la Editura Paidea din Bucureşti. A publicat volumele ”De la arhaic la liturgic” (1995), ”Mircea Eliade – destinul unei profeţii” (1996), ”Ştiinţa politicului – de la real la ideal” (1999) ”Ispita politicului” (1999), ”Serbia – eseu despre contingenţa care
ucide” (1999), ”Mircea Eliade, lecturi infidele” (2000), ”Mic dicţionar al ereziilor evului
patristic” (2003) şi ”Heiddeger – 3 eseuri despre putere” (2009).
