Îl vedeți, stă într-o cutie de carton. Din cușca asta zăreşte doar cerul și clădirile mai înalte dimprejur. Priviți-i picioarele din spate. Sînt bandajate. Da, din cînd în cînd cineva își face milă de acest cîine și îi pune un strat de pansament, să nu mai urle de durere atunci cînd se tîrăște.
Cățelul ăsta a fost lovit acum un an de o mașină. A fost izbit din lateral, în dreptul şoldului. Altfel spus, picioarele din spate i-au fost măturate de bordul maşinii. După impact, căţelul nu şi-a mai putut mişca picioarele din spate. Cum ar veni, a suferit o fractură de bazin sau ceva, căci dacă era să aibă coloana ruptă ar fi murit demult.
Cîteva femei se îngrijesc de atunci de soarta acestei căţel. I-au făcut acest cuib din carton, îi aduc de mîncare şi îl scot din cuşcă pentru a putea bea apă şi a face cîţiva paşi. Însă orice pas făcut de acest căţel se traduce într-o tonă de suferinţă. Cînd merge, cîinele îşi tîrîie picioarele din spate pe asfalt şi îşi face carne vie. Dorinţa de a se deplasa învinge durerea, dar a doua zi rănile se inflamează, de îţi vine să blestemi ziua aia în care el a fost lovit de maşină şi nu a murit.
Le-am întrebat pe acele femei de ce nu cheamă pe cineva să ia acest căţel să-l euthanasieze. Să-i curme suferinţa. Mi-au spus că nu au inima atît de tare încît să condamne un suflet la moarte. De acord, căci şi eu am crescut doi cîini la viaţa mea şi ştiu ce înseamnă să îi pierzi, dar cînd îl vezi pe acest căţel cum se chinuie şi cîte răni îşi face doar ca să se deplaseze preţ de doi metri, izbăvirea prin moarte, în cazul lui, pare singura soluţie.
