Revin la preferaţii mei, pescarii. Dar de data asta am să fac vorbire despre pătura de jos din lumea pescarilor, acei băieţi care dau cu stufu-n baltă împinşi de foame. Care trag speranţă cu după o zi întreagă de ciuruit apa vor avea ce pune în tigaie, la foc mic.
Zilele astea, la Dunăre, pe faleză, e plin locul de flămînzi. Dacă te apropii de ei poţi auzi cum le ghiorăie maţele. Zici că n-au mai mîncat de la ultimul cutremur. Draci de ţigani în picioarele goale sau pensionari cu părul alb stau cu curu’ pe pietroaie, dînd la somn în Dunăre. Bine, vorba vine “la somn”, căci cu crengile alea rupte din copaci pe post de lansete au şanse să prindă cel mult răsăritul, cu condiţia să nu-i apuce somnul.
“Pică, pică?”, l-am întrebat pe un nene care se pregătea să-şi strîngă catrafusele şi să plece acasă. La care el îmi arată un bidon de 5 litri de apă plată, umplut cam pe sfert cu nişte gîngănii de peşti. “Obleţi, tată, obleţi am aici. Nu-i cine ştie ce, dar dacă mut prînzul io îs mulţumit”, zice nenea cu obleţii. Spune apoi că a stat cam 7 ore la Dunăre, pentru a aduna cantitatea asta impresionantă de peşte.
Mă uit aşa la el cum se depărtează şi îmi zic că ăsta e deraiat rău de tot dacă a stat 7 ore cu curul pe pietroi, măsurînd luciul de apă cu paiul de chibrit. Bine că n-a prins naibii vreun monstru de 120 de kile, că nu-i încăpea în bidonul de apă plată ca să-l poată duce acasă, la tigaia lui goală din bucătărie.
