Așteptam pe cineva ca să mergem undeva să luăm pe altcineva, pentru a rezolva ceva. În fața mea, la vreo trei metri distanță, stăteau cu curul pe scările de la intrarea în bloc trei gagici. Nu cred să fi avut vreuna mai mult de 16 ani. Spărgeau semințe luate la pungă și scuipau cojile cu sete pe jos. Din cînd în cînd înjurau, adică își mai băgau, își mai scoteau, însă nu îmbogățeau cu absolut nimic vocabularul obscen al limbii române.
Nu am nici un dubiu că aceste trei gagici sînt rodul dragostei contrafăcute dintre un tractorist strămutat de la Schela pentru a ridica Sidex-ul și o gospodină care are părul din nas mai mare decît îl aveți voi pe picioare. Pe cele trei spărgătoare de semințe le-aș numi, fără teama de a greși, țărănci de oraș. Adică ele, în sufletul lor de tîrtance obosite, care se trag din neam de cocalari care au descoperit dușul abia după ce s-au angajat în Sidex, au totuși pretenția că locuiesc de ceva vreme la oraș.
La un moment dat una dintre ele zice așa: “Fată, am pe una în clasă, o proastă de la țară, care are brandu’ tare de tot. Are forță, să moară mama dacă te mint cu ceva. Fată, îi dă și pe băieți la skanderbeg. Ăștia din clasă fac mișto de ea și spun că are forță pentru că îi trimite ta-su săptămînal lapte de vacă, dar nu-i adevărat: părinții vin la ea o dată la două luni…”
La care altă spărgătoare de semințe din grupul de trei tărănci de oraș trage concluzia finală și decisivă: “Auzi fă, nu mai ai loc de mîrlance în orașul ăsta!”
