Salutare, stimaţi melomani, şi multe urări de „să trăiţi bine” de la Vasile Triolet Cacofoneanu. Să ascultăm astăzi un cover lansat recent de un duet de corzi şi coardă vocală reuniţi sub egida unui peştişor fericit ce ne face cu ochiul, timpanul aflîndu-se în continuare sub patronajul lui Felix Mogulul. Behăiala melodramatică a fost deversată în spaţiul virtual sub formă de atac la personaj, transferând imaginea comandantului revoluţionar răstignit pe banca şcolară boliviană în cea a comandantului cherchelit răstignit între Be-he-he-cali şi Me-me-me Stoica sub masa de la Golden Blitz.
Remarcăm debutul interogativ-retoric al piesei, cu accente de fluierătură a pagubă şi neputinţă, cantonat naiv în ideea unui cyborg drăguţ de Stolo, cu maniere cizelate la şcoala doctorului Frankenstein, ce-ar fi surclasat iluzoriu la capitolul eficienţă comandantul cu maniere deprinse la şcoala de matrozi.
A doua strofă invocă miresme de canalizare orăşenescă pe care se scurge un puternic sentiment naţional de delăsare mioritică ce-a condus la sexducerea şi abandonarea domnişoarei Speranţa, veşnic amăgită şi neplătită. Întristaţii menestreli recunosc aşteptarea răbdătoare de care au dat dovadă un cincinal şi care s-a soldat fără venirea lui Godot sau a altui „god” salvator, ci a doamnei Impostura, descrisă prin alăturare malefică cu alte două personaje din strofa următoare. Acestea sunt Udrea şi Ridzi, prima suprapusă celei de-a doua atît pe note cît şi în ierarhia de partid, sugerîndu-se astfel spălarea unor valize de bani pe spatele ridzipoancei ce-a ieşit din politică cu coada între picioare şi spatele deşelat, îngenuncheată în ochii electoratului dar fără ca oarba de justiţie să-i arunce vreo privire. Strofa delirează în continuare pe ideea că illustrissimul comandant s-a săturat de corabia sa şi s-ar apuca în miezul iernii să conducă un car alegoric de promisiuni electorale pe traseul rezervat saniei cu daruri a lui Moş Crăciun. Oricum acesta ne va ocoli în acest final de an, nemaidorind să-şi fărîme atelajul pe drumurile noastre naţionale, pigmentate pe alocuri cu tentative de autostrăzi cu panglica tăiată dar asfaltul între…rupt.
Ultima strofă deplînge schimbarea de poziţie a „avîntului revoluţionar/ ce ducea ţara-nainte”, acesta dedîndu-se, mai nou, la activităţi ce nu pot fi menţionate explicit înainte de miezul nopţii. Locul avîntului a fost luat de un mare morcov indus de creşterea economică negativă şi cea a cursului de schimb, extrem de pozitivă, dar pentru alte monede decît cea naţională.
În ce priveşte refrenul, să ne aplecăm acum şi asupra sa, dar cu mare grijă şi băgare de seamă, date fiind pericolele perverse ce pîndesc din imagistica acestuia. Mai precis, eroul acestei ode în metru bahic s-a folosit cu un egoism jemanfişist de ţepele promise în faţa poporului pentru a afişa el însuşi o excelentă transparentă rupere-n figuri a propriei persoane şi familii aferente, concomitent cu o spargere la partea dorsală a întregii ţări, lăsată neterminată în aşteptări, precum dizeuza frenetică din imagini. Aceasta îşi freacă apoteotic braţele, ca la fiecare rînd de alegeri, nerăbdătoare de a vota doar schimbarea la faţă a aceleiaşi continuităţi în dezastru.
Dragi ascultători, urîndu-vă audiţie plăcută în continuare, vă las pe acordurile de maţe ghiorăind şi buzunare suflate de vînt, o melodie ce s-ar putea curînd să fie la fel de cunoscută publicului autohton precum imnul naţional sau tînguielile de guţi şi copii retarzi minune.
