Să descriem puțin peisajul, ca să ne acomodăm nițel cu atmosfera.
Locul de joacă din Grădina Publică. Cald, frumos, deci vreme numai bună pentru ca micuții să se joace în voie. Sub supravegherea părinților, evident. Care mai de care mai grijulii.
Brusc, își face apariția eroul nostru, adică personajul din imagini, pe care din motive evidente, probabil și de siguranță personală, l-am pozat doar pe la picioare și din spate. Ei bine, tăticul nostru este în elementul lui. Știu, pozele nu transmit și mirosul, dar credeți-mă tăticul cu șlapi și tricou roșu era bine tămîiat.
După ce și-a așezat tacticos licorile la baza topoganului, probabil ca să nu le piardă din ochi, s-a ocupat și de copil, un puști de vreo doi ani. Vrea să-l dea în toate leagănele și topoganele posibile. De-odată, dacă ar fi posibil și legile fizice nu s-ar împotrivi nițel. Vorbește tare, mult, fără noimă și de unul singur. Apoi se agită ca măslina-n paharul cu Martini.
Locul de joacă e dotat inclusiv cu leagăne speciale pentru micuții care nu se pot da singuri. Dar cine să mai bage în seamă astfel de detalii. Șprițatul își înșfacă copilul în brațe, prinde liber un leagăn și se dă cu el în brațe, vrînd probabil să testeze și rezistența lanțurilor. În fine, încet încet în jurul lui se face tot mai mult loc liber. Lumea se uită lung, dar nimeni nu-i spune nimic. Chiar așa, cum naiba să reacționezi în fața unui asemenea comportament? Îl tragi de mînecă, îi ții morală, îl reclami? Bine, în mod normal i-ai trage cîteva scatoalce după ceafă, așa, ca să-i reglezi alcoolemia, dar parcă ți-e jenă/milă de ăla micu.
Cel mai trist este că puștiul, adică victima de serviciu, va crește cu ideea că e normal ca la capătul topoganului să găsească un suc acidulat pentru el și-o bere la pet pentru tăticu.