Pe vremuri siderurgiştii parcă aveau mai mult nerv la mitinguri. Poate că beau mai mult înainte de a se aduna la “Sindicate”, poate că veneau gata ofticaţi după o ceartă conjugală cu nevasta, habar n-am. Cert este că atmosfera era tinerească. Se huiduia cu aplomb, se urla în mod organizat şi pe mai multe voci, era mai mare dragul să stai deoparte, să fumezi o ţigară şi să-i priveşti pe muncitori cum protestează degeaba. Cum încearcă ei “să atragă atenţia” asupra salariilor mici şi a condiţiilor grele de muncă.
Ieri, la mitingul organizat de Sindicatul Solidaritatea, am văzut o mînă de inşi leşinaţi, alde faţă tristă, care s-au adunat ca să se împrăştie. Am fost cît de cît punctual, în sensul că la ora 15.05 eram în faţă la Casa de Cultură a Sindicatelor. Pe platou – cîteva bisericuţe, pîlcuri răzleţe de oameni, de nici n-aveam ce să trag în poză. Nu cred că erau mai mult de 300 de inşi. Sus, pe scări, la microfon, era un nene cu burtă care striga ceva nasol despre Ionel Borş. Am înţeles că era lider de sindicat şi că fusese adus tocmai de la Hunedoara, pentru a spune ceea ce ştia toată lumea, şi anume că Ionel Borş e duşman!
Pe la 3 şi un sfert a apărut şi liderul Sindicatului Solidaritatea, Gheorghe Tiber. Căra o mapă în mîna stîngă. A văzut cît de scăzută este prezenţa la miting şi a realizat probabil că fix atîta audienţă mai poate face el în faţa membrilor de sindicat. Mai întîi le-a făcut semn jurnaliştilor să vină sus să le dea declaraţii, ca să fie sigur că va apărea la televizor şi cu poză în ziare, să vadă lumea cît de activ este el. În ăst timp, siderurgiştii stăteau liniştiţi la locurile lor şi cică ascultau melodii din repertoriul trupei Phoenix, ce răsunau în boxele aduse de organizatorii mitingului. Unii muncitori aveau pancarte atîrnate de gît, pancarte care erau, însă, de la mitingul de anul trecut. De exemplu, mesajele “Sînt sclav Mittal”, “Aurel Stancu, jurnalist – o glumă proastă” şi “Ionel Borş, trădător” le-am văzut şi în 2008, la protestul de la poarta Combinatului. Tiber ar face bine să mai schimbe recuzita, să mai umble la cartoane şi la mesaje, că se face naibii de baftă.
Totuşi, la “Mitingul disperării” – deşi mai potrivit era să i se spună “Mitingul dispersării” – s-a întîmplat şi ceva bun: lumea a socializat, a depănat amintiri din şuţ, după care, probabil, a mers să radă o vodcă, cetăţene! Unde să discute despre reuşita mitingului şi, logic, cum anume îşi vor petrece cele 10 zile de repaus forţat, cauzat de şomajul tehnic în care vor intra cu toţii de la 1 aprilie!
