În 2010 cineva a intrat în sediul biroului meu și mi-a furat două telefoane, un BlackBerry și un Iphone.
Am sunat la Poliție, evident pentru a reclama. Ei bine, ceea ce a urmat e demn de bancurile cu polițiști, vă asigur. Au venit niște domni polițiști la fața locului, au măsurat, au făcut fotografii, au pus întrebări că ce și cum. Mi-au cerut actele pe telefoane (să demonstrez că eram proprietarul) și m-au chemat de cîteva ori să dau declarații.
La un moment dat, văzînd că ancheta face pluta am reușit cu ajutorul unui prieten să localizez Iphonul. Așa că m-am dus bucuros la nenea polițiștii și le-am dat adresa (adresa hoțului sau a celui care-l folosea în acel moment). La fața locului stupoare. Mutre, mutre. Că ce am făcut, că de ce, că nu e bine, că le deranjez ancheta. M-au invitat politicos să mă duc acasă și m-au sfătuit să mă potolesc și să nu mai vin cu informații din ăstea că le stric ancheta. Că știu ei ce au de făcut să nu-i învăț eu. Eu nu vroiam să-i învăț nimic, vroiam doar să prindă hoțul.
De fapt, nici măcar asta. Cred că aș fi fost mulțumit și doar dacă mi-ar fi recuperat telefonul. Au trecut ani și experții polițiști n-au dat de infractor. Probabil că nu era acasă cînd au sunat la ușă. Pînă la urmă totuși, ca să fiu corect, polițiștii au făcut totuși ceva. Au găsit unul din telefoane, ce-i drept nu pe ăla care mă interesa, dar tot au găsit ceva. Adică mi-au găsit BlackBerry-ul, care acum era destul de șifonat dar, după ce i-am schimbat carcasa, a mai funcționat o vreme. I-am întrebat atunci cum se face că dacă mi-au găsit unul din telefoane, nu l-au găsit și pe celălalt. Și mai ales, cum de au pus mîna pe un telefon și le-a scăpat hoțul. M-au lămurit pînă în gard. Au dat meticulos din trese și asta a fost tot. Ba nu, m-au mai căutat o dată să mă întrebe dacă nu vreau să renunț la acuzații, că ei tot nu găsește hoțul.
N-am vrut și mi-am văzut de viață. Și sincer să fiu reușisem să uit de povestea asta și de profesioniștii de la Secția 1. Numai că azi mi-a scris șeful secției 1, comisar-șef de poliție Mihai Honțaru, să-mi spună ce? Păi să-mi spună că la data de 29.11.2013, adică la trei ani de la data comiterii furtului, s-a aprobat AN-ul, adică clasarea dosarului în evidențe ca fiind cu autor necunoscut. Știam că așa se va sfîrși povestea. Îmi pare rău doar de plic și de cele două timbre irosite degeaba. Și de timpul prețios al d-lui comisar, pe care l-a pierdut atunci cînd a semnat scrisoarea scrisă de vreun subaltern de-al lui. Dar cel mai rău îmi pare de faptul că polițiștii de la secția 1 mi-au reamintit cît de incompetenți sînt.
