Acest film este dovada irefutabilă cum că Sindicatul Solidaritatea s-a făcut de tot Tiberul şi Ilinca, la un loc. Contrar aparenţelor, imaginile nu au fost surprinse într-un sanatoriu de boli mintale.. Dovada e că deşi Ilinca Diaconu trece dintr-o criză de isterie într-o transă mistică, şi invers, băieţii în halate albe nu vin s-o liniştească. Nimeni nu îi face nici o injecţie, nimic. E de capul ei acolo şi nimănui nu i se face milă s-o trimită acasă. Mai mult, cei în cauză ştiau foarte bine că toată porcăiala lor se filmează. Cu toate astea par extrem de naturali, nu?
Deşi nu e sigur, se pare că regizorul nu e Borş. În plus, după cum lesne se poate vedea, în ciuda faptului că filmarea e destul de lungă, domnii sindicalişti nu reuşesc să îngaime nimic coerent. E multe vorbe, dar puţine cuvinte. Băieţii nu reeuşesc să dialogheze nici morţi. Se poartă ca maimuţele aruncînd unii în alţii cu invective. Totul e visceral. Şi ca şi cum asta nu ar ajunge, Ilinca o face pe posedata nedreptăţită, Tiber are o atitudine de tătic renegat, care, cînd deschide gura, zici că suferă de autosuficienţă impusă.
Păi dacă aşa arată o şedinţă de sindicat, imi imaginez ce neputiincioşi sînt băieţii la negocieri. Acolo unde îţi trebuie o strategie, tehnici de comunicare, răbdare, coerenţă, persuasiune, etc.
