 |
| Oare ştiu bancul cu timpul? |
Ies într-o seară din uichend şi mă opresc pe Domnească, la Nr.100. E o cîrciumă acolo, pare drăguţă şi are şi locuri disponibile. Intrăm! E aglomerat. După jumătate de oră, timp în care personalul a trecut pe lîngă noi de parcă ne-am fi contopit cu decorul, opresc din fugă un alergător orb, cu tava în mînă şi îi cer meniul. Aduce doar jumătate, respectiv cel pentru bucătărie. Şi aşteptarea trebuie să continuie. Nu mă mai interesează dacă mâncarea e bună sau rea, (oferta e amplă ce-i drept), dar după atîta aşteptare renunţ. Aflu de la o prietenă cu care m-am întâlnit în aceeaşi seară pe terasa cu pricina, că a şezut preţ de două ore pînă când a primit prietenul ei primul fel de mâncare, iar după ce acesta îl terminase şi pe cel de al doilea, ea a mai aşteptat încă trei sferturi de oră … farfuria aburindă pe care nu ştiu cum a mai nimerit-o, întrucît alergase toată ziua să îşi pregătească plecarea în concediu. Deci era lihnită de foame. Aşa că ea ne-a felicitat pentru că am plecat de acolo în seara cu pricina. Revin la prînz, poate că la lumina zilei lucrurile stau altfel. Terasa este parţial populată. Fac fotografii, şi mă aşez la aceeaşi masă la care am fost invizibili seara. Povestea se repetă, pe derulare rapidă, adică se scurtează timpul de aşteptare, dar primesc tot o singură listă cu produsele vîndute clienţilor, cu un sictir profesionist marca anii ’80 ai României comuniste, şi nici o scuză de rigoare. Ulterior primesc şi cea de a doua listă, în acelaşi sictir perfect fixat pe moaca ospătarului, după care pleacă. În acest timp o clientă era la biss cu strigatul după unul dintre angajaţi. Vroia doar o bere. A continuat să aştepte, ca şi mine.
 |
| Ce faţa de client mulţumit are tipul în cămaşă roşie |
În sfârşit, vine la mine o ospătăriţă acră, peste care experienţa în minunata profesie aleasă a săpat riduri. Mă întreabă nervoasă ce vreau. Mă uit la ea şi îi spun că îl aştept pe cel care mi-a adus meniul. Îşi iese cu totul din pepeni şi am senzaţia că are să mă pocnească. Adică ea a venit la mine şi eu îl aştept pe colegul ei! Pe principiul că nu am să arunc banii la o cîrciumă la care ăştia au zero noţiuni legate de atragerea clienţilor, plec. Sunt bucuroasă că oraşul e plin de cîrciumi. Acum am şi eu o întrebare căreia nu i-am găsit răspunsul – dacă personajul care n-are de lucru, vine în cîrciuma lor şi e tratat ca dracu’, în cîte zile primeşte comanda ăl de sună la telefon? Dacă sînteţi curioşi sunaţi. Livrarea la domiciliu nu am testat-o. Dar am un sfat pentru voi – dacă tot sunaţi, la Trattoria Alfredo să o faceţi cu mult timp înainte de a vi se face foame. „Poftă bună!”
