Sînt lucruri despre care, atunci când vorbeşti, parcă nici nu-ţi vine să zâmbeşti. Sunt unele minciuni atât de cinice încât parcă îţi piere orice chef de supravieţuire prin umor şi parcă ţi-e mai comod să pleci în Canada pe jos decât să rămâi să’nghiţi orice mizerie ridicată la rang de problemă naţională.
S’au închis zilele astea instanţele ca măsură de protest la faptul că justiţia ar fi desconsiderată în România, că vezi tu, doamne, executivul vrea să le pună judecătorilor laţuri şi hamuri şi să-i conducă cum vor ei. Total fals. “Principala nemulţumire se leagă de această lege unică de salarizare care, în opinia mea, nu este altceva decât o lovitură de stat deghizată într’o formă juridică. Spun lovitură de stat, pentru că dacă legea trece în această formă s-a încheiat cu statul de drept în România deoarece puterea judecătorească nu mai există şi nu mai are nici statut de demnitate publică.” Mona-Maria Pivniceru, preşedinta AMR, interviu în Cotidianul pe 30 august.
Mai mult, după cum spune tot ea, nemulţumirile sunt chiar foarte “pământeşti”, de genul “Aşa se face că un judecător de judecătorie este, conform legii salarizării unice, egalul unui bibliotecar”. Şi mai fals, o minciună absolut fără nicio scuză sau circumstanţă atenuantă în gura unui magistrat model, cum se doreşte această doamnă cu tot tonul ei ritos şi accentul rusofon, de Universitatea Lomonosov. M-am uitat scurt pe lege, aici pentru curioşi, şi am observat că niciun bibliotecar din ţara asta nu vă sări de coeficient 4, decât poate în visele sale, în timp ce judecătorul intră 4,05 în 18 luni de la încadrare, aproape imediat după stagiul din arhive.
Şi mai grosolană e abordarea: putere judecătorească, să pretinzi că’mparţi dreptatea, dar să-ţi iei cu japca ceea ce deja ţi s’a dat printr’o acţiune de protest ILEGALĂ, asta depăşeşte orice închipuire! Sporurile fuseseră deja introduse în salariile juzilor în 2000. Întrebare: cine mai ţine minte hotărârea ÎCC din 15 ianuarie 2007 când salariile tuturor judecătorilor şi procurorilor au fost ridicate cu 40%, la nivelul celor ale magistraţilor care lucrează la cazuri de corupţie, pe principiul nediscriminării? Oricum, pentru cei care vor o imagine clară a problemei, cel mai clar articol l-am găsit aici.
Revin la ideea ilegalităţii protestului. Vine Curtea Constituţională şi spune că nu se poate ca cei ce-şi clamează un drept să-şi dea singuri decizie pentru a şi-l obţine, iar necunoscuta Pivniceru (nu găseşti un CV al respectivei cât-îi netu’!) spune că nu contează, protestele vor merge până la capăt. Nu cred că un aşa afront la adresa supremei instituţii juridice a statului s’a mai întâmplat în vreo ţară din lume, indiferent din partea cui. Să fii Băsescu, un fost marinar la urma urmei, şi să înfrunţi un judecător sau mai mulţi e una, dar ca acei judecători să nu dea doi bani pe instanţa supremă a statului e ca şi cum ar trece cu toţii din poziţia de slujitori ai dreptăţii în aceea din spatele bietei oarbe cu balanţa, poziţie din care nici nu vreau să mă gândesc la ce perversiuni o supun…
Am ezitat în a scrie despre subiectul ăsta pentru că simt cum trebuie să mă obişnuiesc cu ideea că suntem aproape pierduţi. Nu mai rămâne decât ca profesorii să facă grevă încuind şi şcolile, pompierii să protesteze cu lacătele pe garaje şi cisternele goale, iar asistentele de la urgenţă să huiduie cu mâinile în buzunare şi răniţii agonizând pe tărgi pentru că li s-au luat sporurile. Cine să mai corecteze excesele după haiducia practicată de înşişi stâlpii dreptăţii? Eu cred că, în sfârşit, la 20 de ani de la loviluţie, justiţia a învins. Trăiască anarhia!
