Dacă aş fi fost dinamovist, precum colegul Iulian Grosu, poate că aş fi scris şi eu că „Steaua a suferit o victorie incertă”. E firesc. Cînd îţi aduci aminte că Dinamo e pe locul şase, te mai iei puţin de Becali şi parcă te simţi mai răcorit. Dar nu ăsta este subiectul. La meciul Rapid – Steaua nişte animale cărora unii le spun suporteri şi-au dat iar în petec. Fanii, ca să mă exprim aşa de eufemistic, s-au trezit exprimîndu-şi sentimentele de iubire într-un mod inedit. Ei bine, maimuţele ălea, că nu pot să le spun altfel, au aruncat pe teren cu tot ceea ce le-a căzut la mînă. De ce? Simplu: pentru că li se permite! Oficial, cînd e întrebată direct, mai toată lumea clamează declarativ că e de acord cu stoparea violenţelor din stadioane. Cum se face că declaraţii de genul: „da domnule, e adevărat că prima dată arbitrul a fost lovit în cap de o brichetă, dar a doua oară obiectul aruncat din tribună a trecut la un metru de el”, sînt emanate cu atîta uşurinţă. Sau. „Alţii au fost loviţi în cap cu bucăţi de scaune, ba chiar şi cu un şurub şi nu s-a mai întrerupt meciul”. Oare cîte obiecte trebuiau să-l lovească pe arbitru în freză ca să fie toată lumea mulţumită. Eu zic că arbitrul Deaconu e de vină pentru tot ce s-a întîmplat. Păi să facă tată slalom printre obiectele aruncate din tribună, să mai repete fandarea de dreapta, să se mişte mai cu talent, nu să oprească el meciul cînd e lovit în cap. De asemenea, discuţia cum că decizia a favorizat-o pe Steaua e absurdă. Se confundă cauza cu efectul. Dacă fanii rapidişti ar fi fost civilizaţi, cum ar mai fi fost favorizată Steaua? Altfel spus, luaţi de val, unii au uitat că discuţia nu este despre scor, ci despre violenţă. Au mai spus unii că din cauza acţiunilor fanilor este condamnată o echipă. Eu vă spun că datorită violenţei fanilor este condamnat însăşi fotbalul.
