Adevărul este că una e să stai ca prostul în sicriu, să te pupe muștele pe gură, și alta e să șezi matale relaxat, cu mîinile pe piept, cu vata bine potrivită în nas, să îți cînte lăutarii la căpătîi. E drept că tu, decedat de-a binelea fiind, din poziția în care te afli nu ai cum să le lipești parai pe frunte scripcarilor, dar asta nu poate decît să te motiveze: într-o viață viitoare o să dai dedicații fără număr la lăutari.
Sîmbătă, 18 septembrie 2010, a fost dus la groapă un țigan din Galaţi, pe nume Bănică Damastoc. Un țigan care, din cîte am înțeles, era șmecher în țigănia lui. Damastoc, zis Morocea, locuia undeva pe strada Română, acolo unde își au reședința cam toți țiganii cu bani din Galați, începînd cu Winetou și terminînd cu Constantin, căci Nixon stă pe str. Alexandru Cernat. Morocea ăsta avea 55 de ani şi cică ar fi murit de o boală de care suferea de mai multă vreme. O fi fost cancer, o fi fost boala porcului nebun – Dumnezeu știe.
Refrene absolut sfîșietoare
Alaiul mortuar al lui Damastoc, adică Morocea, a fost unul prea extrem de deosebit de tare ca să nu fie mediatizat ca atare. Ce am văzut eu sîmbătă, pe b-dul G. Coşbuc, undeva în jurul orei 17.00, puteţi vedea şi voi în cele 6 poze postate alăturat. Un ditamai TIR-ul plin de flori, cu o coroană imensă, cam de trei metri înălţime, pusă pe cabină, şi alte jdemilioane de flori atîrnate de jur împrejurul şi deasupra decedatului. În TIR, la picioarele mortului, stînd pe scaune, băgau pe rînd melodii de jale trei absolvenți de Conservator bruneți la ten, echipați regulamentar în cămaşă neagră, cu ochelari de soare și ceas la mînă. Nu am fost atent la repertoriul lor, dar în urechi îmi răsunau melodii de jale, care cuprindeau neologisme precum “haoleu”, “valorosule”, “puternicule” sau “şefule”.
Tot în TIR, undeva mai la harcana, organizatorii excursiei lui Morocea instalaseră o stație de amplificare și o boxă imensă, să se aude pînă-n spate, la toată lumea. Acuma nu știu ce să zic, da’ cre’ că lu’ Morocea i-au cam plăcut melodiile, căci stătea nemișcat, bașca ținea ochii închiși, ca să își poată imagina, să poată simți probabil decorul descris de interpret în refrenele alea absolut sfîșietoare.