Consternaţi de durere, de jocul implacabil al sorţii, conducem astăzi, către luntrea lui Caron, pe cel care, decenii de-a rândul, a fost profesorul Dumitru Macovei, omul mereu însetat de harul, atât de rar şi de nobil, al Cunoaşterii şi al cercetării ştiinţifice!
Într-adevăr, în oraşul mângâiat de azurul bătrânului Danubius, patronimic şi al Universităţii pe care el a slujit-o exemplar, timp de dou[ decenii, vom fi, peste numai o zi, mai săraci cu un profesor. Mai săraci, cu un prieten, cu un Om adevărat care a trăit discret, venerând virtutea, familia, prietenii, discipolii, dar mai ales tot ce e românesc în fibra, dragostea, talentul şi idealurile acestui popor.
Fiecare discuţie cu acest om era o lecţie de drept civil, de prietenie, de iubire şi încredere în semeni, şi în viaţa dăruită de Dumnezeu spre a fi trăită cu demnitate şi cu cinste. Se poate spune, astăzi, despre profesorul Dumitru Macovei avea harul Luminii; de fapt, al luminătorului. Aparent retras, trăind parcă într-o lume numai de el văzută, numai de el ştiută, dar plină de substanţă în Cuvânt şi în sentimentele dăruite mereu cu generozitate, colegul nostru vine dintr-o stirpe aleasă, nimbat de o atât de vizibilă forţă sufletească.
Desigur, prietenul Dumitru Macovei, de la care, recunoaştem cu mândrie, am învăţat „metoda” de a gândi profund, mereu cu dreptate şi în spiritul viu al adevărului, a fost pentru mulţi un exemplu de intensă trăire, de încredere în forţa ştiinţei.
Îmi amintesc că avea, faţă de colegi şi studenţi, o atitudine profund umană, iar în amfiteatru, acolo unde douăzeci de ani, la „Danubius”, a împărtăşit tinerilor din experienţa sa şi a marilor slujitori ai educaţiei academice, o atitudine de părinte. De prieten al celor care, plini de încredere şi speranţă, îi ascultau cuvintele, rostite domol, aproape visător, ca un poet în faţa nemărginirii albastre.
Trăia ardent, cu iubire şi dăruire, cu încredere în oameni, încât fiecare clipă concentra mari intervale de timp, semn că natura lui avea, în străfunduri, o materie mereu vie, care îi furniza forţa de a trece, neatins, peste obstacole, peste greutăţi şi îndoieli de tot felul; pentru că cine poate spune că, în această lume, a avut parte numai de lumină, numai de bucurii, numai de clipe senine? Cineva, un poet al acestei ţări, peste care, din când în când se abat furtunile pustiului, are un vers memorabil: „Pe pământul de cruci, numai om să nu fii!”. Şi Dumitru Macovei a îndrăznit să fie, mereu şi mereu, OM cu majuscule, căruia îi vom purta o vie recunoştinţă! Va trăi mereu în cugetul nostru şi, desigur, ne va însoţi, cu sfaturile sale, viaţa de aici, şi poate de dincolo, atunci când, inevitabil, umbrele vor cuprinde şi pentru noi, pământul. Astfel de clipe sunt, de fapt, pentru fiecare din noi, „un memento mori”!, un fel de a ne trezi la realitate. Un mod de a spune, cu teamă şi sfiiciune, dar şi cu o secretă bucurie: „şi, totuşi, suntem oameni!”.
De aceea, spunem cu veneraţie şi cu un indescriptibil sentiment de regret şi pioşenie, în faţa evidenţei şi a necunoscutului: „Adio, domnule profesor!”. Sunt sigur că, dincolo, în faţa Judecătorului suprem, vei fi, la rându-ţi, demn şi recunoscător pentru virtuţile cu care ai fost înzestrat pe Pământ, şi că, desigur, eşti gata de a o lua mereu, şi mereu, de la capăt!
Dumnezeu să te odihnească în pace şi lumină! Scump prieten, nu te vom uita niciodată!
Preşedintele Universităţii „Danubius”,
Prof. univ. dr. Benone Pușcă
