Dacă nu v-a deprimat prea mult zăpada portocalie, oferta de uichend a Teatrului Dramatic cuprinde trei spectacole. Astfel, în funcție de preferințe, puteți vedea Pelicanul (vineri, de la ora 19.00), Năpasta (sâmbătă, de la ora 19.00) sau Îmblânzirea scorpiei (duminică, ora 19.00).
Vineri (23.03), Pelicanul în Regia lui Cătălin Vasiliu
Piesa Pelicanul prezintă tragedia unei familii, având drept personaj principal o amintire, cea a tatălui mort – la care se raportează celelalte personaje: văduva, copiii, ginerele. O re-semnificare a mitului tragic generat de blestemul Atrizilor, văduva este o Clitemnestră care şi-a împins soţul la moarte cu ajutorul amantului. Făcând din fiul său, Frederic, un om fără voinţă, iar din fiica sa, Gerda, o femeie neîmplinită, nu ezită să continue încercarea de a-şi atrage copiii de partea sa. Iar cu Gerda aproape reuşeşte. Pe amant şi-l face ginere, iar acesta o păstrează, la rândul lui, în casă, pentru a nu plăti o servitoare. Lui Frederic, aşa lipsit de voinţă cum este, nu-i lipseşte luciditatea şi vede că cel care şi-a iubit copiii e tatăl mort. Incomodată de fiu, mama încearcă să-l însoare pentru a-l îndepărta, pentru că-l simte ca pe un permanent reproş viu. Gerda începe să intuiască adevărul, dar îl refuză, preferând minciuna care o ţine în viaţă, întocmai ca pe raţa sălbatică a lui Ibsen: „Taci! Ştiu că trăiesc ca o somnambulă, dar nu vreau să fiu trezită. Cred că n-aş mai putea trăi deloc!… Lasă-mă să dorm! Ştiu că o să mă trezesc odată, dar aş vrea să dureze cât mai mult starea aceasta!” Dar ea nu va scăpa de revelaţia dureroasă: singurul care i-a iubit este tatăl. În legendele medievale pelicanul îşi reînvia puii cu sângele din piept. Aşa şi amintirea tatălui care a trebuit să moară pentru ca urmaşii săi să se trezească la realitatea morală. Nici mama cinică nu scapă de momentul în care priveşte adevărul în faţă: „Da, acum mi se pare că mă trezesc dintr-un lung, foarte lung somn. E îngrozitor. Pentru ce nu m-ai trezit mai curând?” Ca la Ibsen, şi aici se dezbate spinoasa problemă a oportunităţii cunoaşterii adevărului. Gerda şi Frederic mor împreună după ce Frederic dă foc casei, gest de purificare morală, iar mama se sinucide, aruncându-se pe fereastră: „Dragă soră! Biata mama! Simţi acum cât e de cald, cât e de bine? Nu mai mi-e frig…” Pelicanul este singurul care s-a salvat moral prin moarte.
Sâmbătă (24.03), Năpasta în Regia lui Adi Cărăuleanu
Capodopera lui I.L.Caragiale – prezintǎ la prima vedere structura unei drame poliţiste, dar ascunde pe parcursul ei un furnicar de procese psihologice, pasiuni puternice : invidie, dragoste pătimaşǎ, deznǎdǎjejde, cǎinţa-calvarul vinovaţiei, obsesia rǎzbunǎrii, iertare. Personajele cu caractere puternice, de sorginte dostoievschianǎ, se confruntǎ într-un joc al distrugerii, mânuind raţionalul ca unealtă în slujba iraţionalului. Piesa demonstreazǎ polivalenţa investigatorului Caragiale, nu numai în zona moravurilor contemporanilor sǎi, dar şi în planul psihologiei umane, parcurgând strǎlucit şi palierul prozei fantastice. Reprezentația, în premieră, din 3 febr. 1890, a acestei piese, avea să determine o creștere a adversității față de opera marelui dramaturg. Năpasta a fost primită cu răceală, cronicile – cele mai multe, defavorabile, încât după cum a observat criticul Șerban Cioculescu, până la sfârșitul primului război mondial piesa nu a mai fost jucată. La începutul lui 1891, volumele lui Caragiale (Teatru și Năpasta) sunt respinse și de la premiul Academiei. Consecventă, Academia va respinge în 1901 și premierea volumului Momente, iar doi ani mai târziu, a intervenit blasfemia lui Caion cu acuzația de plagiat („descoperit“ tot în Năpasta) care avea să-i aducă lui Caragiale o mare tristețe datorită unui mare scandal de presă. În justiție, în ciuda celebrei pledoarii a lui Barbu Șt.Delavrancea și a problelor administrate, calomniatorul este achitat. Năpasta este ultima piesă de teatru scrisă de autor, nemaiputând să mai închege nimic într-un gen căruia îi adusese, incontestabil, strălucirea marii arte.
Duminică (25.03), Îmblânzirea scorpiei în Regia lui Ion Sapdaru.
Îmblânzirea scorpiei (cunoscută până de curând la noi sub titlul impropriu de Femeia îndărătnică) a fost scrisă, după cât se pare, în 1596. E posibil ca Shakespeare, ajutat de un colaborator rămas necunoscut, să fi folosit o versiune mai veche, datând din 1593.
Aşadar, în Padova, două surori au ajuns la vârsta măritişului: blonda Bianca şi Katharina – spaima bărbaţilor. Baptista Minola, tatăl lor, refuză să se despartă de cea dintâi până ce nu o mărită pe cea de-a doua. Gremio şi Hortensio, peţitori ai Biancăi, deci rivali, îşi dau mâna şi se socotesc prieteni, până vor găsi un soţ Katharinei. O primă răsturnare desituaţie: duşmanii luptă cot la cot şi fireşte, se pierde amiciţia.
Iniţial, lucrul pare valabil şi invers. Lucenţio, proaspăt sosit în cetate, se îndrăgosteşte la rândul său de blajina Bianca, şi hotărăşte, împreună cu valetul lui, Tranio, să se deghizeze, pentru a ajunge profesor al alesei sale, în timp ce sluga lui se va travesti în propriul ei stăpân. Schimbările de roluri se înmulţesc vertiginos. Padova este vizitată şi de către veronezul Petruchio, venit să îşi caute norocul însurătorii. Cunoştinţa sa, Hortensio, îi pomeneşte despre Katharina cea rea, stârnind astfel în el ispita de a-şi încerca destinul. Şi lui Hortensio i se năzare să se travestească în profesor de muzică al Biancăi. Deoarece Gremio l-a angajat pe Lucentio profesor al Biancăi şi Hortensio năzuieşte el însuşi la un atare post, caracterul bivalent al proaspetei lor alianţe se şi dezvăluie. Coborârea din lumea fanteziei în realitatea societăţii contemporane lui Shakespeare nu întârzie. Tranio, deghizat, deci, ca al treilea pretendent la mâna fiicei celei mici, intră şi el în complotul celor doi gentilomi hotărâţi să îl sprijine pe Petruchio pentru ca acesta să dobândească zestrea fiicei întâi născute. Demascarea acestui tip de comportare, la Shakespeare, constituie întotdeauna o demascare a minciunii şi a convenţiilor subminând relaţiile sociale al căror martor necruţător era.
Îmblânzirea Scorpiei este un titlu mai complex , vorbeşte despre un proces – îmblânzirea – , care de fapt este şi un proces de cunoaştere şi autocunoaştere. În cazul de faţă este evident ca Petruchio este personajul cheie, el provocând acest proces de “îmblânzire” iar Catarina devine o “victimă” a lui. Acesta este un proces de exorcizare prin teatru, căci Petruchio asta face, joacă un rol, de la început până la sfârşit. El intră într-un joc pe care Catarina îl descoperă abia la urmă. Piesa este de fapt evoluţia unei relaţii dintre un bărbat şi o femeie, este vorba despre etapele cunoaşterii reciproce. Catarina îl cunoaşte pe Petruchio cu toate trucurile sale, şi înţelegându-le devine şi ea parte integrantă a acestui joc.
