Politicienii au descoperit că sînt șanse mici să ajungi președinte dacă nu plîngi, măcar o dată, la televizor.
Tema aleasă nu că nu contează, dar la o adică poate fi oricare. Important e ca lacrimile să trasgreseze fundamental între obrajii transfigurați ai politicianului și sticla televizorului. Un efect de scenă metamorfozant și care definiește cariera politică aproape la fel de bine precum definește ața de la bikini limitele bucilor.
Bineînțeles, e important să ai în spate un partid sau dacă ai o alianță e și mai bine. Dar dacă nu știi să plîngi în fața românilor riști să rămîi cu Mihaela dragostea mea și cîțiva pepeni de Dăbuleni. După Băsescu, am văzut că și primarul Oprescu a dat semne că a învățat lecția și n-a ratat șansa să chișe ochii la televizor, în direct, pe un subiect extrem de emoționant, cum a fost moartea acelui micuț. Și, cel puțin aparent a trecut testul, ceea ce-l propulsează mult pe aleea ce duce la Cotroceni.
Chestiunea asta pare să n-o fi priceput, încă, eternul și fascinantul candidat Crin Antonescu. În loc să învețe de la clasici în viață și să nu încerce să reinventeze roata, Crin Antonescu umblă cu prostii și-și pierde timpul lansîndu-și și relansîndu-și candidatura. Dar am și în cazul lui o bănuială cu figuri de premoniție.
Aș putea să jur că pe măsură ce Crin scade în sondaje cresc vertiginos și șansele noatre de al vedea cum bocește la televizor cu și mai mult talent decît muierile politice care l-au precedat.
Lacrimi și președinți
-->