 |
| Dar Ziua lu’ ăsta cînd va fi aniversată de români? |
Nu ştiu ce părere aveţi voi, dar eu, unul, cînd mă gîndesc cîte “Zile” pe an se aniversează complet aiurea în România asta eşuată, mă apucă dracii. Avem aşa. Ziua Îndrăgostiţilor. Ziua Antifumat. Ziua Eroilor (părţile I, II, III, ba chiar şi IV). Ziua Pompierului. Ziua Poliţiei. Ziua SRI. Ziua Presei, Ziua Vîrstnicilor, mai spuneţi şi voi dacă vă aduceţi aminte.
Joi, 26 iunie, a fost Ziua Drapelului. Ieri, 29 iunie, s-a consumat Ziua Dunării. Astăzi e o nouă Zi, dracu ştie a cui. Votez clar împotriva “Zilelor” (cu excepţia zilelor de naştere ale persoanelor particulare). Le consider inutile. Nu folosesc nimănui, poate doar unora care se-atîrnă de bugetul public, inşi care, cu astfel de ocazii, mai spală nişte bani ai contribuabililor.
O lege complet cretină, votată de nişte parlamentari absolut idioţi, spune aşa: “Ziua de 26 iunie a fost proclamată Ziua Drapelului Naţional prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998. Conform legii, această zi va fi marcată de către autorităţile publice şi de celelalte instituţii ale statului prin organizarea unor programe şi manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau ştiinţific, consacrate istoriei patriei, precum şi prin ceremonii militare specifice, organizate în cadrul unităţilor Ministerului Apărării Naţionale şi ale Ministerului de Interne.”
Ce porcărie! Cît comunism trebuie să-ţi transpire prin basca ta de activist de partid, ca să impui o astfel de lege fără conţinut, fără acoperire, care nu are corespondent în viaţa publică? Numai comuniştii ăia de americani, care, de altfel, se dau părinţi ai democraţiei, îşi venerează drapelul. Bine, şi ei o fac la mişto, pe bani adică, din moment ce, în ediţiile Playboy din America, au pozat “iepuraşi” în tanga cu însemnele drapelului cu cele “52 de steluţe”.
Personal, nu dau nici doi bani pe o bucată de pînză, colorată în trei culori, ca să zic aşa. Roşu, galben şi albastru reprezintă aproape jumătate din ROGVAIV, de acord, dar asta nu înseamnă că trebuie să facem o religie din acest tricolor, să îi organizăm zile de naştere, să-i aducem osanale prin ziare şi să ne lamentăm ca primitivii, atunci cînd constatăm că există români care nu arborează steagul la balcon.
Ştiu, sună patetic, dar pe mine nu o bucată de pînză consumabilă mă leagă de România. Este vorba de mult mai mult, iar chestiunea asta nu o pot expune în colţul unui balcon. Nu, nici să o povestesc nu pot. E acolo, în suflet. Şi acolo va rămîne, indiferent de cîte legi strîmbe vor vota parlamentarii handicapaţi din România!
