Nu minimalizez rezultatul lotului masculin de sabie al României, care aseară a obținut medalia de argint la Jocurile Olimpice de la Londra. Și asta pentru că orice medalie cîștigată la o olimpiadă reprezintă o mare performanță, mai ales pentru țările mici, cum este și România. E drept că există mulți români nostalgici, care încă visează după vremurile cînd numai o singură gimnastă din lotul României, cum este cazul Danielei Silivaș, reușea să cîștige nu mai puțin de șase medalii la o olimpiadă (trei de aur, două de argint și una de bronz, în 1988, la Seul), cam tot atîtea cîte are pînă acum întregul lot olimpic al României, la Londra 2012. Asta e: statul român nu a mai investit aproape nici un leu în sportul de performanță, nu a avut un plan pe termen lung pentru descoperirea și pregătirea sportivilor cu reale aptitudini, așa că de unde dracu performanțe ca în 1988?
Revenind la băieții de la sabie, consider că în primul rînd ar trebui să le amintesc numele, pentru că nu sînt doar “niște băieți”, ci sînt vicecampioni olimpici. Așadar, este vorba despre Florin Zalomir, Rareș Dumitrescu, Tiberiu Dolniceanu și Alexandru Sirițeanu. Bravo lor, pentru că bănuiesc că au muncit enorm ca să ajungă aici. Dar nu suficient. În sport, și mă refer acum la țările (echipele) cu pretenții, nu la Congo sau Tanzania, toți se pregătesc ca să ajungă numărul 1. Să fie cei mai buni. De multe ori, doar locul 1 înseamnă că ai obținut adevăratul succes, celelalte poziții de pe podium reprezentînd un fel de premiu de consolare. Din ciclul: “lasă, mă, nu fi trist, că n-ai plecat cu mîna goală acasă”.
Piticaniile de coreeni, tari de înger
Cînd am afirmat mai sus că, din punctul meu de vedere, reprezentanții României nu s-au antrenat suficient, m-am referit în primul rînd la pregătirea psihologică. După ce în semifinale românii noștri au trecut dramatic de ditamai Rusia (scor 45-43), toată lumea îi dădea drept favoriți în finala cu Coreea de Sud. Și asta pentru că românii erau mai înalți (alonjă superioară, ceea ce la sabie, ca și la box, constituie un avantaj), aveau performanțe superioare obținute în ultimii ani, bașca porneau cu șansa a 4-a la obținerea titlului olimpic. Asta în timp ce coreenii erau cotați cu șansa a 6-a. E, în finală, piticaniile de coreeni au șters pe jos cu românii, învingîndu-i la o diferență de scor jenantă pentru o finală olimpică: 45-26. Așadar, o diferență de aproape 20 de puncte, ca și cum Coreea de Sud ar fi jucat cu Andorra, nu cu România.
Încă o dată, după ce s-au văzut cu sacii în finală, românii s-au comportat cît se poate de neaoș, culcîndu-se pe o ureche, pe principiul că “pe ăștia îi batem și cu mîna ruptă”. Logic, cei care ar fi trebuit să cedeze psihic, să facă pe ei de emoție, ar fi trebuit să fie coreenii, care cred că nici nu visau să ajungă să joace vreodată în finala olimpică. Uite că asiaticii s-au comportat ca niște adevărați campioni (sau poate că românii au fost sub orice critică în finală), fiind tari de înger și cîștigînd de o manieră care nu lasă loc de interpretări, de genul “ne-au furat arbitrii”.