Grătarul trebuie musai să-i spargă la nas pe vecini |
Importul de ţărani făcut în anii ’80, pentru a acoperi forţa de muncă necesară combinatului siderurgic prost gîndit de regimul comunist, şi-a pus definitiv şi irevocabil amprenta asupra Galaţiului. Ţăranii aduşi cu japca din ogrăzile lor au făcut copii, care, la rîndul lor, au fost bine educaţi pentru a devenit mîrlani sadea.
În uichend, dar mai ales de sărbătorile de primăvară-vară (Florii, Paşti, Sf. Maria etc), mîrlanii Galaţiului, chit că se trag sau nu din ţărani teleportaţi în Sidex, ies cu grătarul în faţa sau în spatele blocului, pentru a frige două felii de salam cu ghiare, un mizel sau un cîrnat Debreceni (Debreţini). Sînt sigur că fiecare dintre voi a văzut măcar o dată un tîrtan muncind, la bustu’ gol, la un grătar înfipt pe lîngă bloc. Nu ştiu, însă, dacă aţi avut curiozitatea să-i şi priviţi în ochi. Am făcut eu acest lucru, ieri, de Florii. Sînt mîndri de ei, se uită superior în jurul lor, se bucură cînd un trecător priveşte la grătarul lor. Acesta este momentul lor de glorie. Nu au ieşit degeaba să facă grătar pe lîngă bloc: i-a văzut lumea, sînt şmecheri. Au dat fum la tot cartieru’ şi au scuipat cu sete pe ea de verdeaţă.
A doua zi, la muncă, povestesc scîrbiţi ce au făcut ei ieri: “E, ce să fac? Am făcut un grătar cu băieţii, am mîncat cît am mîncat, după care ne-am apucat de treabă. Să moară mama, a fost mă-sa: deci numai eu am băut vreo 10 beri şi juma’ de coniac. Mă, dar ai auzit ultima bucată a lu’ Sorinel Puştiu, nu? Fără mişto, cred că am băgat-o de vreo 50 de ori. Şi o mai băgam, da’ i s-a buşit boxele la maşina lu’ cumnat-miu”.