Ieri, un tînăr angajat (n.r. posibil viitor fost angajat) al Muzeului de Istorie a avut curajul de a le striga pesediștilor în față (vezi detalii aici) faptul că au lîngă ei un turnător la securitate. Ca și cum ei nu știau asta. Sau ca și cum ei ar fi avut vreo problemă cu asta. Iar rezultatul a fost că tînărul a fost ridicat de poliție, iar directorul Căldăraru degrabă consolat de colegii de partid.
Despre notele de turnătorie pe care actualul director al Muzeului de Istorie le-a comis cu numele de cod “Călugărul” aproape că nu are sens să discutăm. Omul a recunoscut că a turnat, dar a precizat mimozant că nu a făcut nimănui niciun rău. Deci a turnat de bine sau, cum mai sînt cîteva cazuri destul de cunoscute, Căldăraru s-a autoclasificat ca fiind un turnător de bine.
Cristian Căldăraru nu e vreo somitate în materie și nici vreun manager cu calități deosebite. Iar asta ține de evidență. Mai trist e că omul ăsta a ajuns directorul Muzeului de Istorie pentru că a lins cîteva clanțe prin PSD și a demonstrat că e de o obediență demnă de o cauză mai bună.
De altfel, Căldăraru nu a avut nicio problemă/jenă în a se afișa la Școala Politică a TSD, acolo unde le-a vorbit tinerilor social democrați probabil despre istorie și politică, că doar nu despre turnătorie.
Oricum am privi, cazul Căldăraru reprezintă o istorie tristă. Atît pentru PSD care aduce astfel de personaje în fața viitorilor politicieni, prezentîndu-i ca modele de urmat (ce să învețe ei, că nu contează ce faci sau ce torni, ci doar să ai limba umedă?!?). Cît și pentru instituțiile care ar trebui să nu interfereze cu politica. Și care ajung să fie conduse doar de politruci, din simplul motiv că adevărații specialiști refuză să se coboare la nivelul ăsta și probabil că nu vor ajunge niciodată în astfel de funcții, rezervate lingăilor de serviciu.