Cu toții am văzut la viața noastră cel puțin o turmă de pițipoance. Unele doar proaste, altele excesiv de proaste. Și ne-am întrebat cu toții cum a putut încăpea atîta prostie în capul lor sec și mic, prevăzut cu o frunte atît de îngustă, de zici că-i cureaua mea de la pantaloni. Răspunsul este simplu: ținînd cont că pițipoancele au cutia craniană mai mică decît restul oamenilor, prostia trebuie să se comprime, să fie răcită cumva, pentru a încăpea în cantități cît mai mari în spațiul prevăzut cu două urechi, care în cazul lor este impropriu numit cap.
Astea fiind zise, nu e de mirare că pițipoancele își arată talentele, de regulă, în anotimpul rece. Pur și simplu, iarna scoate în relief tot ce e mai bun în pițipoancele proaste. E drept că și vara dai peste pițipoance înfiorător de proaste, dar părerea mea este că iarna ele se întrec pe sine.
Iarna e ca vara
De pildă, aceste două pițipoance zici că au aterizat pe pîrtie direct din elicopterul de St. Tropez și nu le-a spus nimeni că vor ajunge de la plus 25 de grade la un ger de îți îngheață scuipatul în gură. Să apari pe tocuri și în pantaloni scurți iarna la munte, pe pîrtie (sau ce dracu o fi aleea aia din poză), pe zăpadă, cînd cei din jurul tău au geci groase pe ei, fesuri pe cap și poartă mănuși ca să nu le înghețe mîinile pe sanie, reprezintă într-adevăr culmea prostiei.
Dar eu zic să privim și partea bună a lucrurilor: la cît de dezbrăcate umblă iarna pe uliță, ca să zic așa, este greu de crezut că aceste două pițipoance din poza de mai sus vor putea vreodată să aibă copii. Și e bine că nu vor avea urmași, căci nici nu vreau să îmi imaginez cam cît de tîmpită ar fi o fată născută dintr-o pițipoancă atît de proastă, cum vedem aici, pe pîrtie.
