Iată un interviu cu marele actor Ştefan Iordache, care merită citit de mai multe ori. Interviul a apărut în “Jurnalul naţional”, în iulie 2008. Maestrul Iordache a murit, ieri, de leucemie, într-o clinică din Viena, cu nişte regrete mari în suflet. Dar şi cu satisfacţii, cît cuprinde. Lectură plăcută!
Rep.: E ultimul interviu?
Ş.I.: Da. Şi nu numai atît, este ultima mea apariţie în public, în afara scenei, acolo unde bate inima mea.
Rep.: De ce?
Ş.I.: Nu mai vreau să trăncănesc. La ce foloseşte? Sînt
mîhnit. Nici vehement şi nici supărat. Mîhnit. Vorbim cu toţii în vînt,
pentru că nimic nu se schimbă. Aleg să nu mă mai implic în societate. O
fac pentru prima şi ultima oară. Ceea ce trăim este o telenovelă. Dar
nici sensul peiorativ al ideii de telenovelă nu mai este suficient
pentru ce trăim. E o manea. De prost gust. Decît să vorbesc fără rost,
nu-i mai bine să mă uit la salcia asta?
Rep.: Dar sînteţi un reper pentru România!
Ş.I.: Crezi? Lumea mă ştie mai degrabă pentru că am
cîntat cu Sanda Ladoşi şi mai puţin pentru Hamlet, Richard sau ce am
mai făcut eu. Nu mă indignează asta, ba chiar privesc situaţia cu umor.
Nu-mi doresc popularitate. Au alţii destulă.
Rep.: Dar poate că nu o merită.
Ş.I.: Eu ştiu? Nu vezi cine vorbeşte azi? Cine are
pieptul mai bombat! Uite, îţi pun şi eu o întrebare. Niciodată nu am
ştiut ce înseamnă vedetă. Explică-mi tu!
După părerea mea, vedetă este personajul care are cu
ce să se legitimeze profesional, care are popularitate şi care caută să
stimuleze mereu această imagine. Prezentatoarea de la meteo e? Dar fata
cu sînii goi, pozată în porumb, e?
Rep.: Eu cred că nu, maestre. Vă înţeleg. Tabloidele greşesc cînd umflă personaje gen Alina Plugaru.
Ş.I.: Cine e fata asta? După nume, o fi bună să-mi are niţel pămîntul?
Rep.: Mă îndoiesc.
Ş.I.: Vezi cum e cu vedeta? Poţi să o pui pe fata asta
lîngă Radu Beligan şi Marin Moraru? De altfel, acesta este motivul
pentru care ei nu se consideră vedete şi acelaşi lucru cred şi eu. Eu
nu mai vreau în această lume.
Rep.: Alegeţi să vă refugiaţi aici, pe aceşti 3.000
de metri pătraţi care mi se par un paradis, cu pivniţă, vie, răsaduri,
pitici de grădină, cu veranda asta minunată.
Ş.I.: Da. Acest loc este ca o mină. Face parte
organic din mine. Auzi liniştea asta compactă? Aici poţi trăi liniştit.
Am cumpărat o mie de metri aici în 1982, cu banii luaţi de la filmul “Glissando”. Erau 90 de pruni aici. Pe primii 40 i-am tăiat chiar eu,
cu fierăstrăul pe care îl vezi acolo, în cui, lîngă pivniţă. Apoi încă
două mii, după revoluţie. Crezi că aş fi avut bani pentru aşa ceva?
Rep.: Putem intra în pivniţă?
Ş.I.: Nu. E greu, trebuie să ridici un chepeng din casă.
Rep.: Înseamnă că intraţi rar acolo.
Ş.I.: Nu, dimpotrivă (îi lucesc ochii). Anul trecut,
ciorchinii de strugure erau cît mîna! Am făcut, din 400 de butuci pe
care-i am, 900 de litri de vin. Alb, demisec. A ieşit cam tare de data
asta. V-aş da, dar nu e indicat pe canicula asta.
Rep.: L-aţi lucrat singur?
Ş.I.: Nu. Nu uita că eu sînt crescut în vie. Bunicul
meu avea două hectare de vie. Avea două sute de oi, pe care le-am
păzit, aşa cum, de mic, am cules via. E normală armonia mea cu acest
loc. În fine, vinul trebuie vorbit cu prietenii. Trebuie cîntat cu ei. L-am chemat pe vecinul meu Dan
Piţa, pe celălalt vecin, Papaiani, pe Mitică Popescu şi l-am cules
împreună. Şi l-am pus pe Nicu Gigantu să-l cînte.
Rep.: E o tradiţie cîntatul vinului?
Ş.I.: Nu, dar cred că, decît să faci şi să bei vinul de unul singur, mai bine îl arunci la canal.
Rep.: V-a plăcut şueta.
Ş.I.: Mi-a plăcut cîrciuma, mai corect spus. Într-o
anumită perioadă, mergeam în cîrciumi ca să observ oamenii, ca
pregătire pentru un anumit rol. Plăcerea a fost să stau la şuete,
pentru a comunica. Şi ca ieşire din starea rolului. Îţi fac o mărturisire. Dacă aş lua viaţa de la
început, nu ştiu dacă aş face la fel. Am avut şansa, dar şi neşansa
unor roluri mari. Şansa este că am devenit apreciat, neşansa e că toate
aceste roluri mi-au măcinat cumplit nervii. Dacă aş fi avut acum mintea
de la 30 de ani, nu aş mai repeta acest drum, toate aceste roluri mari.
Uită-te la colegii mei de generaţie, care-s ingineri sau doctori. Arată
de parcă-s copiii mei.
Rep.: Nu vă cred. Sînteţi un om născut pentru teatru.
Ş.I.: Eu joc teatru, pentru că nu ştiu să fac altceva!
Dacă ştiam să montez prize, asta eram, electrician. Eu nu am dorit să
devin mare actor, dar soarta, Dumnezeu m-a împins aici. Cînd am dat
admitere la Medicină, am făcut vizita medicală la facultatea de teatru.
Iar cînd am ieşit de acolo, mi-am notat într-un jurnal că niciodată nu
aş vrea să trăiesc printre asemenea oameni. Dacă teatrul e inima mea,
atunci află că inima mea a fost cucerită treptat, în timp. Hmmm, am
senzaţia că Dumnezeu m-a luat de păr şi m-a tras în sus. Ştii, în
adolescenţă eram foarte jos.
Rep.: Nu vă mai place noua generaţie din teatru? Acum
şapte ani, într-un interviu, Marin Moraru mi-a zis că nu vede pe nimeni
ca un demn urmaş al generaţiei sale.
Ş.I.: Nu era departe de adevăr. Copiii de azi nu mai
au respect pentru meserie. Nu ştiu cum să plece mai repede de acolo. E
adevărat, au şi multe tentaţii. Joacă la TV, în reclame. Unii fac
facultatea de teatru ca să ajungă prezentatori, manechini, secretare.
Sigur, în societatea modernă, trebuie să ştii teatru ca să vinzi un
produs. Pe vremuri, avocatura era în această postură.
Rep.: Oamenii privesc altfel teatrul?
Ş.I.: Da. Am terminat facultatea acum 45 de ani, plus
patru ani de şcoală rezultă că sunt pe scenă de 49 de ani. Eu îmi fac
meseria aşa cum am pornit-o. Vin la teatru cu trei ore înainte de
spectacol, repet textul, intru în stare. Numai Mitică Popescu face ca
mine. Este şi el un maniac al teatrului. Şi, de 30 de ani, nu mi s-a
întîmplat să joc cu sala goală. Dar publicul s-a schimbat, s-a
pervertit. Vrea să rîdă la teatru, lucru care a intrat subliminal în
urma influenţei unor trupe ca “Vacanţa Mare”, “La bloc”. Actorii tineri
greşesc şi ei. Cred că şi dacă ar juca Hamlet ar vrea să facă lumea să
rîdă. Dacă tinerii se simt frustraţi de ce a zis Marin, să arate, nu
să-l critice!
Rep.: Dar în societate, în vîrful ei, nu vedeţi pe nimeni care să vă placă?
Ş.I.: Pe nimeni. Văd doar oameni deştepţi, dar necinstiţi. La noi, gura bate scaunul, ca să nu zic altfel.
Rep.: Dacă n-aţi fi fost actor, ce aţi fi fost?
Ş.I.: Nu chiar ospătar, dar sigur patron de restaurant.
Rep.: Şi de ce n-aţi încercat?
Ş.I.: Am încercat. Cine naiba o fi inventat cîrciuma?
Unul deştept din preistorie, care a văzut că doi nu au unde să bea un
pahar, aşa că i-a chemat la el şi a cerut să fie plătit pentru asta.
Prin 1990, am încercat să fiu patron. Am luat o firmă, împreună cu alţi
prieteni ingineri, dar n-am ştiut să ne descurcăm. Aveam 5.000 de vaci
şi multe altele, dar au murit multe animale, pînă cînd am vîndut-o lui
Urzică, cel cu Coleus-ul, dacă-l mai ştii. Am luat, tot cu prietenii
ăştia, pe la Obor, pe strada care se numea Kent – că acolo se găseau
ţigări pe vremuri – o cîrciumă, zisă “La Papa”, după numele fostului
patron. Dar n-a mers.
Rep.: Aveţi nostalgii?
Ş.I.: Nu am decît nostalgia tinereţii. E lucru de mare
preţ tinereţea şi tîrziu am înţeles asta. Dar fiecare vîrstă are rostul
ei.
Rep.: Dacă aţi fi fost mai tînăr în 1989, cine ştie cum ar fi fost viaţa.
Ş.I.: Da. Pentru mine, schimbarea a venit tîrziu. E
bine că a venit, dar gîndeşte-te, am trăit în două sisteme şi nici nu
ştii ce greu e să scapi de anumite spaime. Libertatea pe care am
primit-o a fost prost înţeleasă.
Rep.: Cînd staţi aici, pe verandă, şi vă gîndiţi la trecut, nu regretaţi că nu aveţi urmaşi?
Ş.I.: M-ai lovit în punctul slab. Regret foarte mult.
Dar m-a luat vîltoarea vieţii. Mă gîndeam mereu să treacă şi anul în
care eram, să-mi fac meseria bine. Şi a trecut vremea. E cea mai mare
tîmpenie din viaţa mea.
Rep.: Aţi avut însă prieteni.
Ş.I.: Nu cred că există prieteni, ci doar momente de prietenie.
Rep.: Nu-mi spuneţi nimic de cele trei pisici ale dumneavoastră?
Ş.I.: Te rog, sînt chiar nişte vedete. S-au pripăşit pe
lîngă mine şi le-am crescut cu drag. Oamenii îmi aruncau pisici peste
gard, pentru că ştiu că-mi plac. (Dincolo de verandă, în casă, doamna Mihaela, soţia maestrului,
citeşte “Confidenţial”, iar lîngă ea toarce un motan negru, Cascarache,
preferatul lui Ştefan Iordache. Aflăm că cel gri, care a dormit tolănit
pe scară tot timpul, pe nume Makelele, atacă supremaţia în sufletul
stăpînului. Al treilea pare a fi plecat.)
Rep.: Aţi renunţat la casa din Bucureşti?
Ş.I.: Nu, dar nu-mi mai place oraşul. E groaznic, de 15
ani mă extrag din el cît pot de mult. Ceea ce devine greu. Înainte
făceam 45 de minute pînă aici, acum fac două ore. Asta e ţara în care
cad păsărele pe şosele, dărîmate de basculante, nu de cataclism. Sîntem
de rîsul Bangladesh-ului.
Rep.: Soţia dumneavoastră m-a rugat să nu apară în acest interviu. Dar vreau, totuşi, să-mi vorbiţi despre ea.
Ş.I.: Ce să-şi spun? Că ea a insistat atunci, în 1982,
să iau acest teren? Înţelegi? Pentru un bărbat este important să aibă
lîngă el o femeie care să-l înţeleagă. Ca să fie clar: dacă acest
pămînt e ca mîna mea stîngă, Mihaela e ca mîna mea dreaptă. Şi ea face
parte din mine.
Rep.: Care e sensul vieţii?
Ş.I.: Vrei să-ţi spun cuvinte mari. Cred că sensul
vieţii îl ştie doar Dumnezeu. Noi nu putem decît să încercăm să
influenţăm niţel ce ne-a dat el. Asta e important, să slujim viaţa.
Rep.: Sînteţi mulţumit de viaţă?
Ş.I.: Sînt unul dintre oamenii care dau extemporal seară de seară, la spectacol.
Rep:. După cum se vede, aţi luat notă mare, adică aţi învăţat bine lecţia.
Ş.I.: Se pare că da.