În loc să repare ce se vede cu ochiul liber în școala românească, ministerul mai inventează o ocupație pentru profesori.
Din septembrie, cadrele didactice din învățământul preuniversitar vor fi obligate să aibă un portofoliu profesional. Cu alte cuvinte, după ce predai, explici, corectezi, suporți ședințe, platforme, hârtii și reforme făcute pe genunchi, va trebui să demonstrezi frumos, organizat și la zi că exiști profesional.
Portofoliul acesta minunat trebuie să reflecte activitatea profesorului. Adică pregătirea, munca de la clasă, materialele realizate, evoluția în carieră, activitățile educative și felul în care ține clasa pe linia de plutire. Nimic spectaculos, doar toată meseria înghesuită într-un dosar. Fiindcă, evident, dacă nu e pusă în mapă, munca nu are aceeași aromă instituțională.
Ca să fie tacâmul complet, fiecare școală va decide dacă profesorul își cară viața profesională în format fizic sau digital. Unii vor aduna bibliorafturi, alții foldere. Important e să nu scape nimic neîndosariat, că se supără sistemul. În educație poate lipsi aproape orice, dar nu și pasiunea pentru hârtii cu pretenții de reformă.
Oficial, portofoliul va fi folosit pentru monitorizarea dezvoltării profesionale. Neoficial, mai apare o formă prin care profesorul trebuie să dovedească, periodic, că a muncit.
Nu ajunge să se vadă la clasă, nu ajunge că elevii înțeleg sau nu, nu ajunge că omul își face treaba într-un sistem care îl ajută mai mult cu sfaturi decât cu resurse. Trebuie să fie totul și frumos ambalat, ca să poată fi bifat.
Și nu, nu vorbim despre o formalitate pe care o pui într-un dulap și o uiți acolo. Portofoliul va cântări serios la evaluările anuale, la obținerea gradelor didactice, la premii, la distincții, la inspecții și la transferuri. Cu alte cuvinte, profesorul va fi tot mai puțin judecat după ce se întâmplă la clasă și tot mai mult după cum arată dosarul în care și-a arhivat propria trudă.
Așa se mai adaugă o bijuterie într-un sistem care geme de lipsuri, dar excelează la ambalaj. Școala românească nu știe întotdeauna cum să-și țină profesorii aproape, cum să-i motiveze sau cum să-i lase să se ocupe de elevi. În schimb, știe foarte bine să le mai pună în brațe un dosar. Ca nu cumva să rămână vreo urmă de energie neconsumată.
