Cînd a murit Mădălina Manole, mai aveam un pic și îi învățam juma’ din cîntece pe de rost, căci pe toate televizoarele rulau melodiile ei de doi bani. Acum, la moartea lui Adrian Păunescu, sînt din nou în pericol: peste tot aud numai rime încrucișate cu japca, mesaje patriotarde și strofe de scărpinat ouăle pe cap. Mă gîndesc cu groază ce se va întîmpla cînd va muri Ion Iliescu, iar tezele din aprilie vor deschide toate buletinele de știri.
Pe bune dacă înțeleg cum pot unii să reziste să asculte mai mult de două strofe din orice poezie a lui Adrian Păunescu. Sînt atît de scremute și de ticăloase, încît ar putea fi folosite mai degrabă ca instrument de tortură la interogarea teroriștilor arabi. Și cînd te gîndești că sînt o grămadă de idioți care au memorat din proprie inițiativă porcăriile în versuri zămislite de Adrian Păunescu.
Se vede treaba că poporul român l-a iubit pe Adrian Păunescu, din moment ce i-a învățat poeziile pe de rost, precum măgarul drumul spre casă. Și atît de tare l-a iubit poporul pe poetul Păunescu, încît prin anii ’85-’86 i-a dedicat o poezie simplă, dar încărcată de mesaj, care a circulat din gură în gură pînă în zilele noastre:
N-are cur și n-are coaie
Ceaușescu Nicolae,
Cît să lingă într-un an
Păunescu Adrian.