M-am găsit astăzi întîmplător cu un fost coleg de liceu, care din vorbă în vorbă mi-a zis că merge să adopte un cîine “la distanță”. Adică să ia de crescut un maidanez, dar nu în casa/curtea lui, ci în padocurile Ecosal Galați. După apariția legii care permite eutanasierea cîinilor fără stăpîn, s-au găsit destui români care să vrea să adopte maidanezi la distanță. În felul ăsta marii iubitori de maidanezi și-au zis că pot salva cît mai multe patrupede, dar fără să se implice emoțional.
I-am zis fostului meu coleg că mi se pare o ipocrizie crîncenă să vrei să crești un cîine, dar nu în bătătura ta. “Dar dau bani pentru asta, eu îi asigur hrana, costurile de îngrijire, etc…”, mi-a spus colegul. La care eu l-am întrebat dacă doar la asta se reduce atașamentul față de un cîine: să îi asiguri hrana. Ca și cum un cîine, fie el și maidanez, nu ar avea nevoie de afecțiune, de un mediu prietenos în care să crească, să se simtă în largul lui. “Păi, și ce vrei eu să fac? Stau la două camere, am și copil, așa că nu mai pot să aduc și un cățel în casă”, s-a scuzat colegul meu de liceu. Imediat m-am gîndit cum ar fi să adopt și eu un copil, dar să îl las la orfelinat și lunar să îi duc ăia 500-600 de lei, cît ar fi norma de hrană. A adopta pe cineva (copil, cîine, etc.) înseamnă să îi asiguri un cămin, să îl iei lîngă tine, să îl iubești, nu să te duci o dată pe lună la padoc (închisoarea animalelor) ca să achiți costurile cu întreținerea lui și să vezi dacă mai trăiește sau nu.
Nu te pune cu prostul
Nu era vina mea sau a voastră că fostul meu coleg de liceu stă la două camere și că spațiul și timpul nu îi permit să ia în îngrijire acasă un maidanez. Mai mult, colegul meu de liceu se arăta destul de contrariat de faptul că taxa pentru adoptarea unui maidanez “la distanță” este destul de mare, în opinia lui, undeva la 110-120 de lei lei lunar. Și cică banii ăștia nu se justifică, pentru că nu se poate ca hrana și cheltuielile de întreținere pentru un amărît de cîine cules de pe stradă să coste atît de mult. Sînt convins că aceste costuri sînt umflate (căci trebuie să fure unii și alții), dar astăzi mi-am dat seama că fostul meu coleg de liceu este iremediabil de prost. La mintea lui, colegul meu de liceu ar fi în stare să meargă la un restaurant, să comande o friptură de porc la tavă (de 20 de lei, să zicem), iar cînd ospătarul îi aduce nota de plată să exclame supărat: “Păi, cu 20 de lei îmi luam un kil de mușchi de porc, nu doar o amărîtă de fleică”.
Asta este diferența între a mînca la restaurant și a găti la tine acasă: prețul dublu, uneori chiar triplu. La fel se întîmplă și în cazul maidanezilor “adoptați la distanță”: vrei să ai un cîine, dar nu la tine acasă, atunci plătește matale de trei ori mai mult, ipocritule iubitor de maidanezi.