Am fost azi dimineață la Teatrul de Păpuși, la premiera spectacolului “Vasilache, Mărioara și invitații”.
Dacă este să mă întrebați de mi-a plăcut, dacă se merită cum ar veni, vă spun, fără ezitare, dar și fără să am pretenții că aș fi vreun specialist în domeniu, că e un spectacol care mi s-a părut interesant pînă și mie. Dar cred că testul suprem îl reprezintă publicul țină, adică prichindeii de la +2 anișori.
Ei bine, dacă discutăm din perspectiva asta și dacă plecăm cu analiza de la faptul că actorii Teatrului de Păpuși Gulliver au reușit să țină captivați pe scaune, timp de aproape o oră, o masă brauniană de neastîmpărați, cred că pot spune lejer că e un spectacol care-și îndeplinește cu vîrf și îndesat scopul.
În principiu spectacolul are de toate: muzică, un fir epic destul de coerent, povești prezentate într-un aer tradițional-postmodern, grafică 3D (pe mine nu prea m-a dat pe spate), cîteva momente de happening, ba chiar și un selfie.
Singura problemă e că, pe final, spectacolul tinde să se dilueze, iar personajele devin violente și, ca să mă exprim elegant, transmit mesaje confuze.
De exemplu, puștii au văzut cu ochii lor cum Vasilache o altoiește pe Mărioara, pentru că aceasta refuză să se ducă în/la bucătărie. Dar ce spun eu că o altoiește, o bate pînă o omoară. Păi care să fi fost morala aici? Ok, înțelegem că Vasilache e un țăran care în toți cei șapte ani de-acasă, care i-a stat pe cîmp, i-a fost foame încontinuu, dar chiar s-o omoare pe Mărioara pentru că nu i-a făcut nu știu ce șaorma parcă e cam mult să le spunem copiilor. Zic și eu.