Intru astăzi într-un sediu de cartier al BCR Galaţi. Ora 14.00. Înăuntru, lume puţină. Erau mai mulţi oameni în spatele calculatoarelor decît clienţi, adică trei proaste date cu fixativ contra doi fraieri care stăteau la coadă ca să dea bani băncii. Cu mine s-a făcut egalitate, astfel că scorul a devenit 3 proaste la 3 fraieri.
Mă rugase cineva să-i achit o factură. Ajung la ghişeu, unde aflu că îmi trebuie nu’ş ce date suplimentare de la persoana respectivă. Un cod de reprezentant, un număr de factură, un căcat-pansat sau cam aşa ceva. Staţi că dau un telefon şi aflu imediat – îi spun lu’ tanti de la ghişeu. Scot mobilul şi dau să vorbesc. N-am apucat să zic prima silabă din salut, că femeia din spatele ghişeului m-a întîmpinat elegant: “Închideţi telefonul! Nu aveţi voie să vorbiţi aici! O să se creadă că vreţi să jefuiţi banca!”
Închid telefonul, ca un nenorocit de spărgător de bănci ce sînt, şi ies afară ca să reiau discuţia pentru a nota datele cerute de tanti de la ghişeu. După 4-5 minute ajung din nou faţă în faţă cu ea şi o întreb care a fost legătura între vorbitul la telefonul mobil şi spargerea băncii. “Păi, vorbind la telefon, puteaţi, de exemplu, să anunţaţi pe cineva că e liber, că poate intra să dea spargerea”, mi-a explicat idioata de la ghişeu, după care a adăugat plină de ea: “Nu ştiţi că în nici un sediu de bancă nu aveţi voie să vorbiţi la mobil?”
Păi fă, proasto, îmi venea să-i zic, dacă vroiam să jefuiesc căcatul ăsta de BCR la care lucrezi matale, dimpreună cu curul ăla gras al tău, îi dădeam complicelui meu sms, nu îl sunam, bre. Căci poate nu ştiai, dobitoaco, dar toate convorbirile telefonice din România asta sînt nu neapărat ascultate, dar cu siguranţă înregistrate şi stocate undeva, STS ştie de ce.
Iar dacă era să sparg BCR-ul tău de 2 lei, nu furam nimic, ci doar te împuşcam pe tine în cap cu pistolul cu apă de la robinet, ca să-ţi spăl creierul ăla alterat de-atîta prostie.
Cum era să jefuiesc eu BCR cu telefonul mobil
-->