Ce-mi plac mie cei, şi mai ales cele, ce se-apucă de cîntat când bîjbîie notele. Manipulatoarele de condei îi întrec la capitolul ăsta pe frecătorii de pix. De ce? Fiindcă ţin neapărat nu doar să-şi arate paralelismul cu subiectul, dar să-l şi dezvolte vîrtos în direcţia aberantă pe care-o cred ele justă. Ultima ieşită să falseze la interval, cale de cîteva tonuri, Elena Parapiru cu ce-a visat ea despre învăţămîntul românesc.  
Şi dă-i cu bîta-n baltă din prima: „era rău în comunism, rău tare: peste 40 de elevi în clasă şi… cam atât”. Se vede treaba că prinţesa Elena avea pile şi era scutită de practica agricolă, educaţia fizică pe terenul desfundat, în ploaie, manifestaţiile patriotice în soare, măturatul molozului din cartier şi orele scurtate la 35 de minute, din schimbul de dup-amiază, cînd „se lua lumina”. Mă rog, cine n-are memorie să-şi cumpere...
Iritată de „bocitorii” disponibilizărilor anunţate în rîndul profesorilor, Elena cea competentă analizează critic învăţămîntul românesc de după ’89 şi observă că acesta n-a înregistrat vreun progres, deci n-avem ce pierdere să jelim: “cele câteva zeci de olimpici naţionali, cifră constantă cu cea din negrul comunism – te pomeneşti că acesta o fi progres, de parcă naţiunea ar fi corect reprezentată doar de geniile în chimie şi matematică.” Are dreptate fata! Cîte articole despre olimpicii români aţi văzut în prresa străină şi cîte despre odrasla-minune EBA? Sau despre premia(n)ta la pictură utilitară pe asfalt ajunsă prin mărinimia erectă a lui Zeus campioană olimpică la călărit pe două ministere? Este?!
Încîntată de cum îi ies perlele logice din pix precum înşirate mărgăritarele pe tichia de editorialistă, Elena găseşte şi o cauză declinului învăţămîntului românesc post-loviluţie: “ne-am umplut, imediat după ’89, de zeci de suplinitori care nici să ţină catalogul nu ştiau”. Umplută de mîncărimi pe creier de la suplinitorii ăştia, Elena confundă desigur, prezidenţial şi foarte la modă dealtfel, suplinitorii cu necalificaţii. Ar fi totuşi cazul ca respectabilul profesor al cărui nume îl poartă s-o informeze pe docta Elena ce înseamnă titularizarea, adică fixarea pe post. Suplinitor, dragă Elena, înseamnă netitularizat, nu necalificat, cum cred marinarii titulari pe posturi de preşedinţi... Apropo, are idee formatoarea de opinie Elena cam cîţi dascăli calificaţi, ba chiar şi cu toate gradele date, dar nemembri de partid, erau forţat menţinuţi ca suplinitori înainte de ’90? Cam toţi, îţi spunem noi, ca să nu-l mai sîcîi pe d-l Parapiru…

Cum de-am pus căruţa înaintea părerilor Elenei

Mă veţi întreba poate cum de-am ajuns să-mi pierd vremea analizînd articolul Elenei Parapiru. Sincer? M-a motivat argumentul ei tehnico-logic: „actualul Minister este al «Educaţiei, Cercetării şi Inovării», nicidecum al «învăţământului». Dovadă în plus că acesta a cam ajuns ultima roată la căruţă.”
Ei bine, nici n-aveţi idee cît mă străduiesc şi acum să aflu care e ultima roată la căruţă. O fi cea din spate stînga? Sau dreapta? Sau o fi una din cele din faţă cînd începi numărătoarea din spate? Or fi roţile căruţei în linie, ca rolele pe care se dă Elena Parapiru printre expresiile limbii române? O fi o roată de rezervă?? O fi vrut să spună a cincea roată la căruţă?... Dar are căruţa rezervă precum căruţa mea de maşină?!
Elena se laudă în articolul ei, prosternată la amintirea învăţămîntului de altădată: “învăţam sâmbăta, (...) veneam şi duminica la şcoală, la pregătiri pentru care nu îi plătea nimeni pe profesori.” Atunci, dacă ţi-au predat aşa de bine chiar neplătiţi fiind, ia spune, silitoareo, care e ultima roată la căruţă? Că suplinitorul de mine nu ştie, na!