Nu ştiu dacă ştiţi bancul cu “la aşa ţară, aşa atentate!”, dar el spune tot ce aş putea spune eu mai pă şleau, nene. E rău. Rău bancu’, vă avertizez, băieţaşi:-)! Vi-l pot spune-n câteva cuvinte, iar apoi veţi pricepe, chiar de-aveţi căpăţâna cam tare.
 
Doi pensionari, în Caracal, şed p-o bancă, ce să vezi, când observă un aeroplan şubred, vechi, putred, prăbuşindu-se în timp ce loveşte un copac, sau, mă rog, după caz, cu variaţiuni: o ghe(e)nă dă gunoi, o centrală termică dă pă vremea lu’ Ceaşcă. Buuuf! Cu zgomot.
 
După un sfert de oră, unul dintre pensionari dă din cap, grav, se întoarce spre celălalt şi zice: “La aşa ţară, aşa atentate!”. Păi asta vreau să spui şi io, bre, despre reclamele româneşti: la aşa ţară, aşa reclame! Nu vi se pare corect? Mie mi se pare foarte fair! Play! Ooo, da’ dacă apăsăm, nene, pă play, am îmbulinat-o normal.
 
Ne ducem înspre packshotu’ mamei noastre! Am să iau numa’ un igzămplu’, unul singur, frate! Vă place dă Dhorel? Ăla, da, care face, chipurile, reclamă la un coniac dă socializare spre fraternizare... E, în realitate, nu un coniac, un jinars (şi nici măcar strămoşesc). Un soi de (alt) rachiu aprig, cu dedicaţie specială pentru troscangii de tărie. Şi nici măcar de Câlnău. Un soi de licoare din categoria “nu vrei să te faci frate dă tărie cu mine, ce zici?”. Buun.
 
Să nu uităm cumva că nu vorbim dă cognac, ca nu cumva să ne treacă cognacul păn cap. Ei bine, şi Dorel ăsta e un mare fan al siturilor arheologice. Un vânător de situri. Se delectează cu ele. E un fel de profesor de săpături, că şi asta face, ceea ce şi e o meserie onorabilă, în sine. Dar, atenţie, el are măiestrie în spiţ. Îl doare-n şpiţ dă toată lumea. Aşa, global; mai global decât globalizarea. Că tot de la sat vine, chiar dacă nu global. Şi ce spune reclama? Dzice că... un arheolog, care se ocupase cu dezgroparea unor ulcele din pământ, asta fiind şi meseria lui, se temea cel mai rău de spargerea amforelor (chiar şi spune, la începutul clipului: “Am descoperit aici valori inestimabile”). Şi, poac, băieţii, muncitorii dă pă şantier se apucă să joace un fel de fotbal-tenis cu piciorul. Cu cel cu care gândesc ei cel mai des:-). Dau ei, băieţii, cu banu’, da’ nu cu oricare. Ci cu o monedă veche şi antică, aşa cum ar spune poetul. O drahmă, să zicem. Sau tetradrahmă. Şi chiar unul dintre ei spune: ce, bă, altă monedă n-aţi găsit şi voi, măcar una să fie întreagă? Hă, hă, chiar aşa: ce e, bre, n-ai umor?
 
O monedă găsită păn şantier, tocma’ dăn valoarea aia inestimabilă. Nu e tare? N-are, aşa, un haz nebun, ce spuneţi? În calitate de muncitori în construcţii, nouă, oamenilor ai muncii, ne-ar place. Sau ne-ar plăcea, nici nu mai ştiu cum se zice. Ne tăvălim la poante. Ne gâdilă cineva glota într-un mod plăcut, ca muzica. Şi, pe urmă, poac, băieţii folosesc drept un soi de fileu sforile moşului-proful-de-arheologie, fac câteva pase, iar Dorel finalizează cu un şut imparabil. Pardon, cu un şpiţ imparabil! Unde? Tocmai în “valorile inestimabile”.
 
Ca să arate ce-am face noi, spectatorii, consumatorii de reclame, cu valorile inestimabile, aşa, în general, în timpu’ nostru liber.
O fi vo reclamă aspiraţională - şi nu înţeleg io nimica din ea. Se poate. Tot ce se poate. Mingea lovită cu sete sau, mă rog, cu şpiţu’ (cu ce? cu şpriţu’?) se duce într-un voleu violent care loveşte, aşa, à la banel, amforele. Care se fac ţăndări. Şi nu doar amforele, ci dărâmă întregul dulap, cam ca într-o scenetă cu domnul goe matur. Dulapul, mai deştept, cedează primul, se cam împătureşte în gros-plan, în spatele moşului-de-ştiinţă. Somitatea.
 
Următoarea secvenţă a clipului publicitar ne arată o maşină a salvării, cu sirena pusă, cum se depărtează pe drumul din periferia imaginii. Cei câţiva meşteri-manole fotbaliatori stau pe marginea sitului, undeva la altitudine, şi spun ceva despre “iertarea profesorului”. Se prea poate să fi intervenit ceva cu infarctu’, n-est ce pas? A venit nenea atacu’-dă-cord şi a stat puţin de vorbă cu Profesorul. Apoi, băieţii stau la un pahar de băutură, cea care este, acolo unde şi comentează: hă, hă, Dorele, păi cu ce lovişi, vere, descoperirile inestimabile, cu şpiţu’? E, undeva, o mârlănie discretă, aşa, distilată, ca-n filme. Dar ce am cere altceva de la reclamele care este? Se întâmplă altceva în societatea românească - şi n-am băgat noi bine de samă?
 
Reclamele sunt, doar, un singur vector din civilizaţia românească. Despre care, iată, şi noi facem vorbire. Dar manelele? Nu vi se pare că sunt rupte din aceeaşi peliculă? Nu vreau să devin moralizator de doi bani, dar, mă întreb, tabloidizarea presei nu este în acelaşi, cum s-ar spune, trend? Dar mitocanul de cartier, piţipoanca de Dorobanţi de cine ne amintesc? Nu e ăsta, din păcate, un déjà-vu? Un model cultural pe care îl vedem reiterat şi p-acilea, pă lângă noi, cum s-ar zice? ~ştia suntem! Nu toţi, fireşte, da’ mulţi. Civilizaţia mediatică e numai o vorbă mare, pompos spusă. Şmecherii de cartier ne inundă visurile. Pe lângă ei, noi suntem fraierii. Băieţii născuţi şi crescuţi la şmen dau, în ţara asta, mersu’ lucrurilor. Pe lângă şmichiria lor, noi riscăm să fim doar nişte neadaptaţi cu capu’. Şi poate că aşa şi suntem, nu?